|
Articole - Perioada contempoarană
|
 Domnul George Sima, din Tiraspol, Transnistria, ne-a trimis următoarea scrisoare, cu rugămintea de a o publica în paginile revistei noastre. Elena Pădurean, în vîrstă de 14 ani, elevă a liceului românesc „Lucian Blaga“ din Tiraspol (Transnistria), ne-a trimis o emoţionantă pledoarie pentru românitate, cu atât mai impresionantă, cu cât vine de la românii uitaţi, ignoraţi, martirizaţi, lăsaţi la discreţia Armatei a 14-a...Ca şi românii din Timoc sau Ucraina, şi cei din Transnistria sunt zilnic batjocoriţi, umiliţi, jigniţi, trataţi ca o rasă inferioară, lipsiţi de drepturi, numiţi „fascişti români“ şi „viitori ucigaşi“. A fi român este acolo ceva de ocară, a vorbi româneşte este o ruşine şi un semn de inferioritate socială şi culturală.
Să ne reamintim că în Transnistria există 8 şcoli care şi-au câştigat statutul de şcoli româneşti, cu grafie latină, sub jurisdicţia Republicii Moldova, în iulie 1992, în urma sângerosului război de pe Nistru, soldat cu un adevărat genocid asupra populaţiei româneşti. Declanşat ca o reacţie a conservatorilor rusofoni din Transnistria faţă de procesul de redeşteptare a sentimentului românesc în RSS Moldovenească, războiul desfăşurat între 2 martie şi 31 iulie 1992 a avut ca duşmani românii, tricolorul românesc, grafia latină şi limba română.
Armata a 14-a (cu tancuri, blindate, tunuri, lansatoare de grenade), cazacii de pe Don, batalioane de voluntari de la Moscova şi Sankt Petersburg, gardişti locali, dublaţi de puşcăriaşi special eliberaţi, au bombardat şi atacat - cu mine, grenade şi rachete, dar şi cu arme neconvenţionale - satele şi oraşele Transnistriei, terorizând populaţia civilă şi aruncând în aer poduri, şosele, unităţi economice, baraje, relee, locuinţe. Vânaţi pe stradă, în case, în autobuze, în spitale, la şcoală sau grădiniţă - bărbaţi, copii, bătrâni, femei gravide erau împuşcaţi, jefuiţi, violaţi, terorizaţi, bătuţi, torturaţi sălbatic, mutilaţi sau executaţi, la adăpostul nopţii; românii erau răpiţi, apoi cadavrele lor erau descoperite aruncate în groapa de gunoi sau în fântâni ori plutind pe Nistru mutilate, arse, jupuite sau chiar crucificate.
|
|
Citeşte mai mult...
|
|
|
Articole - Perioada contempoarană
|
Dialog cu dr. Florin Matrescu, autorul cartii "Holocaustul Rosu"  Doctorul Florin Matrescu provine dintr-o familie de luptatori anticomunisti. Personalitate puternica, în timpul regimului comunist, Florin Matrescu avea sa intre în conflict cu directorul Spitalului Municipal Bucuresti, socrul lui Sorin Oprescu (actualul senator PSD). Atunci a hotarât sa plece în Germania Federala, unde avea sa fie medic peste 20 de ani. Acolo a continuat sa dezavueze dictatura comunista din România. Prin eforturi deosebite si pe banii lui. A contribuit la organizarea rezistentei anticomuniste din Germania, iar dupa caderea sistemului bolsevic, s-a întors în tara. Înca mai avea iluzii. A tradus Constitutia Germaniei Federale si a oferit-o spre studiu si aplicare conducatorilor Conventiei Democrate. Inutil fiindca toti cei 15000 de specialisti stiau ce aveau de facut. Ulterior, si-a oferit serviciile ca doctor cu practica într-o lume cu mari performante în domeniu. Confratii l-au primit cu suspiciune. În paralel, doctorul Florin Matrescu a ramas un observator atent al fenomenelor politice contemporane. Cartea Holocaustul rosu este rezultatul acestor cercetari personale, care, prin sagacitatea lor, neconventionala astazi, îl marcheaza pe oricare cititor. Pe data de 7 septembrie 2006, Florin Matrescu, împreuna cu alti intelectuali români, a realizat la Cluj un autentic proces al comunismului. Actiune care, din nefericire, nu s-a bucurat de atentia cuvenita din partea presei si a prietenilor lui Vladimir Tismaneanu, inchizitorul "epocii de aur". N-a înteles atunci ca "tot noi" trebuie sa facem rechizitoriul "holocaustului rosu"... - Domnule doctor Florin Matrescu, ati realizat o carte fundamentala pentru întelegerea istoriei moderne si contemporane a României, a Europei si chiar a lumii. De ce i-ati spus "Holocaustul Rosu"?- Întrebarea este legitima pentru ca aceasta sintagma îmi apartine, fara lipsa de modestie. Nu a fost asa de greu sa gasesc aceasta sintagma. Nu cred ca este rezultatul cautarii mele, cât al faptului ca am avut curajul sa folosesc acest termen care era rezervat în exclusivitate "holocaustului negru" sau "holocaustului nazist" si de aici paralela cu ceea ce au facut comunistii mi s-a parut absolut fireasca. Aproape nu-mi vine sa cred ca sunt primul care m-am gândit la aceasta sintagma. N-a fost o chestiune de inovatie, cât mai mult o problema de curaj. Fiindca în lumea vestica - ma refer în special la Germania - se spun atât de multe lucruri despre tragedia nazismului si despre holocaustul fascist, încât aproape nimeni nu are curajul sa vorbeasca despre cealalta tragedie care i-a urmat nazismului. |
|
Citeşte mai mult...
|
|
Articole - Ev Mediu
|
 Deşi Românilor ar trebui să le fie bine cunoscut acest lucru, de fapt foarte puţini dintre ei ştiu că multe popoare baltice, şi mai ales lituanienii şi livonienii, dar şi alţi, se considerau în trecut a fi de origine română. Această origine – fie ea reală sau nu, aceasta-i altceva – a fost, fireşte, prilej pentru Vatican de a încerca de-a lungul Evului Mediu să îi supună autorităţii sale, deşi cei mai mulţi dintre ei (excepţia fiind prusienii) erau ortodocşi. Ca atare şi cărturarii săi au încercat a dovedi că respectivele popoare se trag de la Roma. Fireşte, primul argument împotriva acestei idei este însăşi limba acestor popoare care – ca şi finlandeza de altfel – are un vocabular de origine latină destul de important, dar o structură fundamentală şi un vocabular fundamental străin (fino-ugric). Şi totuşi, de unde această idee a romanităţii lituanienilor, livonienilor, prusienilor etc? Vom răspunde după o privire asupra acelor cărturari care, în secolele XVI-XVII, adică în epoca lui Petru Rareş, Mihai Viteazul şi Petru Movilă încearcă să lămurească prezenţa amintirii Romei în toponimia, limba şi, mai ales, conştiinţa popoarelor baltice. Este vorba în primul rând de Kaspar Peucer, Joachim Cureus şi Stanislas Sarnicki, în secolul XVI, şi de Fredericus Menius şi Andreas Cellarius în sec. XVII.
Desigur, este obligatoriu să spunem că aceştia nu sunt – nici pe departe! – primii care se ocupă de problemă. În istoriografia secolelor XV-XVI, din vremea lui Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, faptul că lituanienii, livonienii, prusienii, ruşii etc sunt de origine romanică este un fapt aproape unanim acceptat. Dar discuţia asupra acestei romanităţi originare nu atinge pe Români, ci merge direct către Roma, slujind intereselor şi intenţiilor generale ale Papalităţii. Doar după ce Reforma eliberează o mare parte din nordul Europei (de fapt, cea mai mare parte) de sub autoritatea papală, anumite adevăruri până atunci ascunse (ca să nu spunem interzise) ies la iveală. Şi primul care „sparge gheaţa” este Kaspar Peucer. Acesta adaugă, în 1562, partea a patra la celebra Chronicon Carionis (Cronica lui Carion) a lui Philipp Melanchthon. O mare parte din acest adagiu al lui Peucer Kaspar este dedicată istoriei Bizanţului şi, ca firească urmare, atinge şi problema Românilor. Renunţând la absurda pretenţie papală după care practic toate popoarele romanice se trăgeau direct de la Roma, Peucer atestă originea romană a unora dintre coloniştii din Dacia nord şi sud dunăreană, colonişti care au adus în zonă, spune el, limba latină. Din acest punct de vedere – ca şi din multe altele – Peucer se dovedeşte a fi, în limitele informaţiilor deţinute, extrem de obiectiv. De altfel, acolo unde informaţiile nu au fost schimbate de ulterioare descoperiri, Peucer rămâne până astăzi valabil. Revenind la lucrarea sa, să observăm că el arată că tăcerea asupra Românilor s-a datorat perioadelor în care aceştia au stat în linişte sub stăpânirea Constantinopolului, ei ieşind la lumină, fireşte, odată cu războaiele în care s-au implicat. (Se referă la răscoala Românilor din Imperiul Bizantin din vremea lui Isaac al II-lea Anghelos [1185-1185]). Dar, cel mai important pentru subiectul nostru, el arată că Românii au colonizat atât Podolia cât şi Lituania, Livonia şi Borussia, adică Prusia.
|
|
Citeşte mai mult...
|
|
Articole - Antichitate
|
 Formarea unui popor este un proces continuu, aşa cum şi existenţa unui om este un proces dinamic şi continuu. Din anumite puncte de vedere cineva poate spune nu mai sunt acelaşi om deşi din alte puncte de vedere este evident că este tot el însuşi. La fel şi popoarele. Atâta vreme cât nu sunt schimbate, anumite caracteristici esenţiale pot apărea mereu înnoite. Dar odată cu schimbarea acelor elemente fundamentale - totdeauna spirituale - apare un popor nou 1. Fenomenul romanizării nu este pentru secolul III o noutate, aşa cum nu era nici pentru secolul I. Dar în această perioadă se desăvârşeşte un proces amplu şi profund ce separă cea mai mare parte din iliro-tracii romanizaţi de restul romanităţii: formarea poporului român. Secolul al III-lea al erei creştine surprinde tocmai această trecere. Multele comunităţi protoromâne, răspândite din vestul Asiei Mici până în Noricum, din insulele dalmate în posesiunile romane din Crimeea şi Sciţia Mare (nordul Mării Negre) şi din Moreea sau Peloponez în cei mai nordici Carpaţi, ajung să formeze un tot unitar, un întreg: Neamul Românesc. Uniţi nu doar printr-o limbă comună, o dezvoltare specifică a limbii latine, ci şi printr-o religie comună, printr-o viaţă religioasă comună, printr-o conştiinţă comună asupra rolului propriei existenţe, printr-un specific naţional, protoromânii sunt adunaţi acum într-un organism spiritual şi material unic. Desigur, nu se poate fixa o dată a acestei treceri de la comunităţile apropiate spiritual şi material la întregul închegat care este un popor. Dar limita până la care s-a putut efectua această închegare nu poate trece mult de epoca retragerii aureliene (270-275). Importanţa retragerii aureliene este destul de mare pentru Neamul Românesc. Separaţi administrativ de Imperiul Roman şi lipsiţi rapid de o viaţă urbană propriu-zisă, protoromânii din Transilvania, Crişana, Moldova, Galiţia şi Slovacia de mai târziu trec din procesul de extindere naţională de până atunci la cel de conservare, de supravieţuire. De ce? Din cauza imposibilităţii existenţei unei ierarhii bisericeşti superioare, din cauza permanentei conlocuiri cu păgânii şi a pierderilor provocate de-a lungul timpului de aceştia. De fapt, nu procesele fizice de extindere au încetat. Păstorii Români, de exemplu, ajungeau în continuare în mlaştinile Pripetului şi la poalele Caucazului. De asemenea este inevitabil ca în continuare entuziaşti creştini Români să încerce convertirea nu doar a păgânilor ce veneau la ei ci şi a altora de la distanţă. Dar nu mai aveau, nici unii, nici ceilalţi, sprijinul ierarhic, organic necesar, care să le menţină identitatea şi erau, încet dar inevitabil, asimilaţi. |
|
Citeşte mai mult...
|
|
Articole - Antichitate
|
 Primul împărat de certă origine tracică este Maximin Tracul (235-238). Acesta fusese păstor în regiunea sa natală, Moesia, şi fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorită capacităţii sale militare şi aspectului său impunător: avea 2,40m înălţime şi era uimitor de voinic. Vorbea latina cu accent tracic. Atins de bolile sufleteşti ce caracterizează de obicei pe deţinătorii puterii ajunsese, de exemplu, să îşi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne şi 27 de litri de vin pe zi etc 1. Mai mult, ridicarea sa pe tron a făcut-o prin asasinarea binefăcătorului său !! 2 Tot prin crimă urcă pe tron şi Decie (C. Messius Decius), în 249, fiind şi el de origine traco-iliră(3). Domneşte până în 251. Urmează: Marcus Acilius Aureolus (267-268) şi el de origine umilă, ca majoritatea imensă a împăraţilor traco-iliri, Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270), Aurelian - Lucius Domitianus Aurelianus - (270-275), Probus - M. Aurelius Probus - (272-282) din Sirmium(i), Marcus Aurelius Carus (282-283), Aurelius Valerius Diocletianus (284-305) vestit duşman al Creştinismului, Valerius Maximianus Herculis (286-305), persecutor înverşunat al ucenicilor lui Hristos, Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare şi unul dintre împăraţii păgâni cei mai toleranţi (poate şi din pricina religiei soţiei sale Elena – care era creştină), Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311) mare persecutor al creştinilor, Galerius Valerius Maximinus Daia (305-313), şi el un mare duşman al Bisericii, Flavius Valerius Severus (305-307), aflat cam pe aceeaşi linie şi, tot aşa, Valerius Licinianus Licinius (308-324), Domitius Alexander (308-328), Flavius Iulius Crispus (317-328). Urmează apoi primul împărat străromân, Sfântul Împărat Constantin Cel Mare (Flavius Valerius Constantinus Magnus; 305-337), fiul lui Constantius Chlorus şi al sfintei Elena - dacă de origine -, primul şi cel mai mare împărat al Neamului Românesc. Vin apoi urmaşii săi. Primul este Constantinus II (317-340), împărat arian, prigonitor al Bisericii, Dalmatius, nepotul Sfântului Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337, Hannibalius, de asemenea nepot al Sfântului Constantin cel Mare, august 335-337 (ambii au fost respinşi de armată după moartea Sfântului Împărat Constantin cel Mare); Constans, împărat cu adevărat ortodox (333-350), Vetranius (350), Constantius II, împărat arian (337-361), Constantinus Galus (351-354), Nepotianus (350), Flavius Claudius Iulianus, păgân şi mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostatul (361-363). Urmează o nouă dinastie străromână, deschisă de Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364), şi continuată de Flavius Valentinianus I (364-375), Flavius Valens (364-378), arian, Gratianus (367-383), împărat al Apusului, ortodox, Flavius Valentinianus II (375-392), Flavius Constantius III (417-421), Valentinian III (425-455), Marcianus (450-457), Leon I Thrax (Tracul) (457-477), Leon II (456-474), Vitalianus (513-515), Anastasius (491-518), Iustin I (518-527), Iustinian I (527-565), Flavius Iustinianus II (565-578), Tiberius (578-582), Focas (602-610), ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Romania), care Imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu grecesc, zis Romaic (cunoscut ca Imperiul Bizantin).
|
|
Citeşte mai mult...
|
|
Articole - Perioada contempoarană
|
|
Stepa kazahă - pământ al făgăduinţei pentru românii din Basarabia şi Bucovina la sfârşit de secol XIX
 Vasile SOARE
Ambasadorul României în Kazahstan, Kârgâzstan şi Tajikistan
19 aprilie 2006
Comunitea izolată de români basarabeni din regiunea Aktubinsk, nordul Kazahstanului.
Între 12-17 aprilie 2006, am efectuat o deplasare în regiunea Aktubinsk din nord-estul Kazahstanului, la 2220 km nord de Alma-Ata, capitala sudică a acestei tari, respectiv la cca. 150 km de graniţa cu Rusia.
Scopul deplasării a fost de căutare a unor localităţi locuite compact de etnici români, asa cum reiese din unele date de arhivă şi însemnări ale unor lingvişti şi istorici din Kazahstan, cercetate de subsemnatul în ultimii ani.
Cu ajutorul unor localnici, pe parcursul a patru zile, am identificat şi am vizitat câteva localitati izolate în stepă, fondate de români basarabeni la începutul secolului 20 (1906-1910): Novosergheevka, Bogoslovka (trad: Binecuvântat de Dumnezeu), Besarabka, Cernovodsk. Toate aceste localităţi fac parte astăzi din raionul Alga (fost Kara-Hobda), regiunea Aktiubinsk. Români basarabeni mai locuiesc şi în localităţi precum Ilinca, Bolgarka, Alga (centru raional) şi oraşul Aktubinsk, centrul regiunii cu acelaşi nume. Localitatea cu cele mai multe familii de români basarabeni este Novosergheevka, situată izolat în plină stepă, la cca. 80 km de oraşul Aktiubinsk, de-a lungul pârâului Kara-Hobda. La prima vedere, de departe aceste sate de basarabeni se deosebesc de alte sate din regiune locuite de populaţie kazahă, nomadă prin definiţie. Casele sunt mai îngrijite, au pomi fructiferi, viţa de vie şi fântâni (neîntâlnite în alte localităţi din stepa Kazahstanului). Cu toate acestea, traiesc extrem de modest.
Am întâlnit mai multe familii de români basarabeni, în general, batrâni care s-au arătat extrem de bucuroşi de oaspeţi din România: Cerempei, Capstrâmb, Cumpanita, Cristinoi, Tarus, Mânza, Mârza, Oltu, Racu, Dodon, Dreavu, Lazu, Iepuras, Cervinski, Sârbu, Muntean, Jenaru, Grecu, Rotaru.
Am fost surprins să constat că toti aceşti români basarabeni în vârstă vorbesc încă bine limba română, în grai moldovenesc, cu exceptia generaţiei tinere, sub 35-40 de ani, care nu mai cunoaşte aproape deloc limba nativă, vorbind limba rusă. Am fost, de asemenea, surprins să aflu cum această comunitate încă îşi pastrează tradiţiile şi obiceiurile populare atât de departe de patrie: torc lâna, ţes la razboi (majoritatea au covoare tesute în casă), fac pâine de casă şi alte mâncaruri traditionale, tin sarbatorile de peste an precum Pastele, Craciunul, îsi boteaza copiii si-si înmormânteaza mortii dupa ritualul crestin ortodox mostenit din generatie în generatie, stiu rugaciuni etc. |
|
Citeşte mai mult...
|
|
Articole - Epoca modernă
|
|
Şi tocmai pentru întregirea portretului acestui mare cărturar, prieten al românilor, fragmentelor ce urmează, calde, entuziaste chiar, dar ieşite fireşte dintr-o viziune idilică, ceea ce explică fireşte şi unele exagerări, le-au anticipat cuvintele sale de omagiu despre Nicolae Bălcescu după moartea acestuia: „Era un erudit de prim ordin şi totuşi un spirit practic foarte net, foarte luminos. Ar fi fost marele istoric al ţării sale şi fără nici o îndoială unul din conducătorii ei cei mai înţelepţi. Şi acest sfat adresat poporului român : „Fiţi voi înşivă, nu imitaţi pe nimeni. Aveţi sub picioarele voastre izvoare de apă vie. Nu invidiaţi popoarele bătrâne, ci priviţi-l pe al vostru. Cu cât mai adânc veţi săpa, cu atât veţi vedea tâşnind mai mult viaţa.”
Virgil Cândea  Popoare din Occident, cultivând de atât de îndelungată vreme, departe de barbarie, artele păcii, păstraţi pururea o recunoscătoare amintire naţiunilor orientale care, aşezate la hotarele Europei, v-au acoperit şi v-au adăpostit de revărsarea tătarilor, de armiile turceşti […].
Popoarele acestea au oprit adeseori în loc barbarii, i-au hărţuit adesea. Învinse chiar şi tot vă erau de folos, tocind furia duşmanilor lui Dumnezeu prin suferinţele ce le îndurau. Cum oare să numesc România? […] Opt milioane de oameni de aceeaşi limbă, de aceeaşi rasă, una din marile naţiuni ale lumii trecea neobservată. De ce? Într-asta stă chiar răul nefericirii lor; aflaţi în bătaia valurilor unei mări furioase, alcătuită din nenumărate popoare, stăpânii schimbându-se întruna, oboseau ochii celui ce-i urmărea, tulburându-i privirea cu aparenta lor mobilitate. Contemplându-le istoria te simţeai ameţit şi, asemenea călătorului care, stând pe malul Dunării şi privindu-i curgerea tumultoasă, ar dori să desluşească, să prindă, să numere fiece val revărsându-se peste alt val, apoi ostenit, descurajat, şi-ar întoarce privirea, deplângându-şi inutila sforţare.
Valurile de pe faţa apei se schimbă neîncetat, dar nu şi adâncul. România – de la Traian şi până în zilele noastre – a rămas credincioasă ei înşişi, statornică în geniul său originar. Popor născut pentru a suferi, natura l-a înzestrat cu două daruri ce-l fac să dăinuie: răbdarea, supleţea, făcând laolaltă ca, deşi îngenuncheat, să-şi înalţe necontenit fruntea. Nu asemuiţi această ţară cu monumentele romane, ori cu drumurile eterne ce-i brăzdează cuprinsul. Ci mai curând cu trăinicia şi mlădioasa rezistenţă a digurilor care înfruntă oceanul: din granit dacă ar fi fost, apele le-ar fi smuls.
Fondul acestei rezistenţe nu stă în sumbra acceptare a răului […]. Românul […] păstrează neştirbit tot ceea ce i-au lăsat străbunii: portul, moravurile, limba şi mai cu seamă marele lor nume de Români! Nobleţe prea bine dovedită. Limba lor e întru totul latină*. Laboriosul geniu al răbdătoarelor legiuni care-au împânzit lumea cu lucrările lor supravieţuieşte în această mare colonie a imperiului. Colonul italian s-a căsătorit cu fiica şi cu sora dunăreanului; dar elementul dintâi e cel predominant în acest amestec […]. Valahul are statornicia, îndărătnicia legiunilor antice. Suferinţele neînchipuite ale acestui popor, mai ales asprele şi violentele schimbări care i-au zguduit soarta, n-au împiedicat câtuşi de puţin poezia sa să înflorească. În artă a zămislit suspine, melodii duioase de un farmec întristător. Ca orice popor de origine italiană, e sensibil la culoare. Bisericile, îndeosebi la românii transilvăneni, sunt toate zugrăvite de mâna meşterilor ţărani. Paturile le sunt de asemenea zugravite, precum şi şeile şi jugul vitelor. Lada pe care fata o aduce-n zestre, sumanul pe care singură şi-l împodobeşte, vădesc în motivele lor ornamentale asemănarea cea mai izbitoare cu vechile mozaicuri romane. |
|
Citeşte mai mult...
|
|
Articole - Epoca modernă
|
 Clasa boierească a înregistrat importante mutaţii în prima jumătate a secolului al XIX - lea, modificându-şi structura, conduita, rolul economic şi social, dar şi atitudinea politică. La începutul secolului, boierimea se bucura de toate privilegiile politice şi economice, având monopolul puterii pentru ca la mijlocul veacului al XIX - lea, prin Convenţia de la Paris, să-şi piardă aceste privilegii.
În perioada 1848 - 1857 clasa boierească şi-a încetat practic existenţa social- politică privilegiată. Din anul 1858, boierii rămân doar moşieri, pierzându-şi rangurile şi privilegiile. Pentru a intra în noul regim, elita şi-a părăsit hainele vechi renunţând la titluri şi orgolii în favoarea noii societăţi moderne. Începând cu anul 1849 procesul de disoluţie al boierimii se accelerează. La acest fenomen contribuind şi ruinarea unora dintre boieri, care sunt incapabili de a se adapta noilor vremi, să transforme modul de exploatare a pământului pentru a rezista noilor structuri economice şi asaltului altei clase mai puternice, care îi acaparează proprietăţile, îi uzurpă privilegiile şi avantajele politice în doar câteva decenii.
La sărăcirea boierilor contribuie şi modul lor de viaţă nemăsurat în cheltuieli, în lux şi petreceri. O încercare de a-şi plasa banii în mod mai avantajos face şi d-na. Balş, aceasta scrie fiilor ei Constantin şi George, în anul 1847 cerându-le să-şi dea acordul pentru a–şi vinde moşiile din Basarabia. La 12 iunie 1847 scrie prima oară lui Constantin anunţându-l că a găsit un preţ avantajos pentru moşii. Aceasta îl roagă să-i trimită o declaraţie de renunţare la dreptul de răscumparare. La 13 iunie scrie celor doi „sper ca îmi veţi facilita intenţia în această privinţă arătând cumpărătorilor o declaraţie că renunţaţi la dreptul din naştere” (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, ds. 7, fila 2). D-na. Balş se justifică pentru vânzarea moşiilor afirmând că doreşte să-şi mărească veniturile. Din situaţia cheltuielilor casei banului M. Ghica pe anul 1853 rezultă că avea probleme financiare. În urma cheltuielilor din 1853 avea de plătit 69.054 galbeni, însă nu a reuşit să plătească decât 20.115 galbeni, restul de bani rămânând datorii pe anul 1854, în total având de plătit în anul 1854: 52.524 galbeni (adăugându-se şi dobânzile), fără să se mai pună la scocoteală cheltuielile pe care le mai face şi în anul următor. Iată şi unele dintre cheltuielile făcute în anul 1853: către Eforia Scoalelor 17.050 galbeni, care s-au plătit în anul 1853, doamnei Marie 4900 lei, din care 155 nu s-au plătit rămânând datorie în anul 1854. Doamnei Costache Kreţulescu datorie în socoteala anului 1852 la care se adaugă dobânda pe 1853 în valoare de 660 galbeni, care nu s-au plătit şi ajung datorie în 1854. Cheltuiala pe transport 61.416 galbeni din care s-au platit 15.053 restul ajungând datorii în 1854. Lecţiile Sofiei Ghica 16 galbeni, care s-au plătit. Astfel că familia avea destule datorii pe anul 1854, starea financiară a familiei nefiind una bună dacă nu au reuşit să plătească toate cheltuielile pe 1853. În anul 1857 aceiaşi familie Ghica primeşte o factură de la Casa de Moda „Victorine Jobin”. Doamna Ghica datora doamnei Victorine Jobin mai multe articole de îmbrăcăminte: o rochie (din anul 1851), un corset, o bonetă, etc. Deşi au destule datorii, la acestea adăugându-se şi cea către Casa de Moda, familia Ghica continuă să facă cheltuieli; probabil că situaţia financiară încă le permitea acest lucru, neaflându-se în ruină.
|
|
Citeşte mai mult...
|
 În documentele din secolul XIII se arată existenţa unui stat românesc numit Litua sau Ţara lui Litovoi. Caracterul românesc al acestui stat, recunoscut şi de documentele ungureşti, ridică o interesantă problemă asupra denumiri atât de asemănătoare cu cea a Lituaniei; este vorba, mai mult ca sigur, de o rădăcină indo-europeană comună zonei baltice şi respectiv dacice, dar poate fi vorba şi de mai mult decât atât (Balticii, de origine română? ). Ţara lui Litovoi se întindea pe ambele părţi ale Carpaţilor, cuprinzând Ţara Haţegului, Loviştea şi alte ţinuturi din nordul Olteniei de astăzi. Mai târziu, după moartea lui Litovoi şi a lui Bărbat, ultimii conducători ai Lituei, pământul acesteia se va împărţii, Ţara Haţegului intrând în cuprinsul Transilvaniei, iar Ţara Loviştei şi părţile sudice revenind Banatului Olteniei, format în acel timp.
Voievodul Litovoi a domnit de pe la cca. 1240 până la 1277. Cu o mare înţelepciune, el şi-a întins autoritatea asupra mai multor cnezate şi ţări româneşti mărunte, formând nucleul de la care vor apărea apoi Banatul Olteniei şi Ţara Românească a Munteniei. Pentru aceasta el a avut de biruit numeroase orgolii locale – atât de puternice şi dureroase la Români – dar şi amestecurile abuzive ale Ungariei. Încercând să îşi întărească stăpânirea peste ţinuturile româneşti ale Carpaţilor, ba chiar şi pe cele de dincolo de Carpaţi, Bela al IV-lea era lipsit de colonişti dintre unguri – încă foarte puţini la număr şi risipiţi în masa românească din Panonia, Crişana şi alte regiuni. Mai târziu, prin asimilarea Românilor şi slavilor din diferite părţi ale regatului, numărul ungurilor va creşte, pentru ca, spre sfârşitul sec. XIX, să ajungă aproape de 50% din populaţia Regatului Ungar. Atunci însă această proporţie nu era nici măcar un vis îndepărtat, de aceea Bela IV a fost nevoit, ca şi alţi regi ai Ungariei, să apeleze la tot felul de alte neamuri (secui, saşi, şvabi, sârbi, cehi etc) pentru a reduce pe cât posibil puterea Neamului Românesc. De aceea, printre altele, Bela IV încearcă a aduce în 1247 în zona Severinului pe Cavalerii Ioaniţi, dându-le autoritate şi asupra cnezatelor dintre Severin şi Olt (aflate de-a lungul Dunării, o zonă piscicolă extraordinar de importantă). Deşi până la urmă încercarea a rămas fără rezultat – cu excepţia păstrării documentelor legate de ea, foarte importante pentru istoria zonei – ea este o pildă a abuzurilor permanente ale coroanei ungare în statele româneşti.
Este necesar să înţelegem că, după o veche tradiţie romană, în Evul Mediu toţi oamenii erau vasalii altora mai sus-puşi, ajungându-se ca la vârf să se afle câţiva Patriarhi şi Împăraţi. Aşa, de pildă, prin aceeaşi perioadă, feluriţi cavaleri şi baroni din Anglia aveau drept vasali o serie de ţărani şi meşteşugari de pe moşiile lor, însă ei înşişi erau vasalii unor conţi, duci, lorzi etc, care şi ei erau vasalii regelui Angliei. Acesta, la rândul său, era vasalul regelui Franţei şi acesta, de asemenea, se considera supus al Papei. Aceasta nu însemna însă că regele Franţei putea hotărî modificări de graniţă sau taxe în Anglia; asemenea încercări se făceau totuşi atunci când părea că vasalul este destul de slab pentru ca un astfel de abuz să rămână fără răspuns. Prin asemenea nedreptăţi multe formaţiuni – ducate, comitate, regate etc – s-au întins în dauna altora, profitând de slăbiciunea lor.
Bela IV se baza pe urmările invaziei tătare din 1241-1242, care slăbiseră şi Ungaria, dar mai mult teritoriile dinspre răsărit, de unde veniseră năvălitorii. Este chiar posibil ca Litovoi să fi fost acel domnitor român despre care cancelariile occidentale scriau cu bucurie că a biruit pe tătari – singura victorie europeană asupra lor în timpul acestei campanii – şi de aceea Bela IV să îl fi privit cu teamă, dar şi cu speranţa că pierderile suferite îl vor fi slăbit destul pentru a nu putea riposta. Ştim însă cu siguranţă că oştirile româneşti din Carpaţi luptaseră în mai multe lupte împotriva tătarilor, cu un mare eroism şi în ciuda izbitoarei diferenţe numerice.
|
|
Citeşte mai mult...
|
|
Articole - Ev Mediu
|
|
 Ne referim aici la studiul publicat în condiţii vitrege în anul 1976, (Stăniloae, pr. prof. Dumitru - «Besii» în mânăstirile din Orient, «BOR», XCIV(1976), p. 587-589) studiu ce tratează o problemă deosebit de importantă, cea a formării poporului român. Perspectiva studiului este complexă, iar analiza este îngreunată de necesităţile de laconism impuse de epoca apariţiei textului. Observăm totuşi mai multe elemente interesante, care merită o observaţie mai atentă, chiar şi numai pentru ineditul lor, ca şi pentru semnificaţia deosebită pe care o pot avea pentru istoria noastră dacă vor rezista cercetării istorice extinse.
În primul rând, este de remarcat o observaţie pertinentă a Pr. Prof. Dumitru Stăniloae referitoare la prezenţa străromânilor în izvoarele vechi sub numele de “bessi”. Într-adevăr, neamul tracic al bessilor avea o mare întindere, “din nordul Carpaţilor până la sud de Pind, aproape de Teba şi Atena, ba chiar şi dincolo de Bosfor, în Bitinia Asiei Mici”, ceea ce deschide posibilitatea confuziei semantice, la nivelul cronicarilor antici, între acest trib tracic şi neamul românesc ce se năştea.
Trecând peste numeroasele menţionări ale “bessilor” în izvoarele antice prezentate în studiul amintit, ne putem pune, desigur, o întrebare pertinentă: există motive pentru a bănui că termenul de “bessi” din cronicile vremii acoperă altă realitate decât cea tracică?
Tomaschek consideră creştinarea besilor ca datând din sec. V. Acest lucru ar fi determinat însă adoptarea, conform epocii, fie a limbii latine fie a celei greceşti ca limbă de cult. Dar în Antonini Placentini itinerarium, cap.37 1; P.L. LXXVII, 911-912, se menţionează folosirea la Muntele Sinai a limbilor latină, greacă, siriană, egipteană şi besă! Deci creştinarea bessilor – fie ei traci sau protoromâni – a fost anterioară sec. IV, secol din care latina şi greaca au început lupta pentru supremaţie în cultul oficial din Imperiul Roman. Acest lucru dovedeşte categoric faptul că besa era altă limbă decât latina sau greaca. Dar nu era oare limba tracă? Pr. Prof. Dumitru Stăniloae nu stăruie asupra problemei în cadrul studiului, din lipsă de spaţiu probabil. Putem însă a remarca noi, în sprijinul acestei teorii, că nu se cunoaşte nici o folosire a limbii trace în cultul creştin. Nu există nici un termen creştin de origine tracică, nu există nici un manuscris creştin tracic sau care să folosească – ori amintească măcar – termeni tracici. Altfel spus, limba tracică este practic inexistentă în domeniul literaturii creştine, indiferent de orientarea acesteia. Dar o limbă cunoscută în Egiptul şi Palestina epocii de aur a creştinismului, cu mânăstiri proprii la Locurile Sfinte şi Constantinopol, nu putea să nu lase astfel de urme. Singura explicaţie pentru această tăcere este apropierea dintre “besă” şi latină, eventuala confuzie dintre “besă” şi latina vulgară, din care besa se trage, dacă într-adevăr termenul “limba besă” acoperă de fapt realitatea idiomului protoromân. Un alt argument este legat de al doilea aspect deosebit de interesant propus de studiul Pr. Prof. Dumitru Stăniloae.
Cităm:
“Al doilea fapt care confirmă şi explică prezenţa frecventă a besilor în mânăstirile din Orient, cu o limbă proprie, este existenţa unui creştinism vechi la ei, păstrat într-o latină deosebită de cea care s-a extins de la Roma, începând de pe la anul 200, în tot Occidentul, prin abatere de la tradiţia Bisericii de la început, care n-a oprimat limbile naţionale populare în Biserică. […] Creştinismul lor e din vremea propovăduirii lui [ a creştinismului] în Asia Mică (Bitinia) şi în Filippi, primul oraş din Europa în care a propovăduit Apostolul Pavel şi care era un oraş de origine besă, într-o regiune compact besă (Tomaschek, op. cit.)”
|
|
Citeşte mai mult...
|
|
|
<< Început < Anterior 1 2 Următor > Sfârşit >>
|
|
Pagina 2 din 2 |
|
Istoria românilor
Avem 18 vizitatori online
|
Articole
