Articole - Antichitate
|
Deschiderea
Prevenire
Atunci când o ipoteză ori o teorie istorică vine în contradicţie cu majoritatea izvoarelor sau cu toate, ori cu o serie de fapte atestate – de ieri sau de azi – suntem îndreptăţiţi să spunem că este, cel puţin în parte, greşită. Atunci când, în temeiul cercetării noastre, spunem că acea teorie sau ipoteză este greşită, nu săvârşim un atac la persoană, ci o critică la subiect.
În rândurile ce urmează plecăm de la ideea că, dincolo de procentul de rău-intenţionaţi existenţi în orice comunitate umană, preopinenţii noştri sunt oameni bine-intenţionaţi. Critica noastră nu vizează o persoană sau alta – chiar dacă menţionăm, aşa cum este firesc, numele celor pe care îi cităm. Dimpotrivă, ideile, argumentaţiile şi celelalte elemente ale unor ipoteze şi teorii sunt cele vizate de noi.
Dacismul în liniile sale esenţiale
Un curent istoric aproape inexistent până în Epoca Ceauşescu a fost „Dacismul” [1]. Acesta este însă astăzi foarte puternic printre cei care nu au studiat niciodată istoria în chip temeinic. Şi cuprinde o mulţime de ipoteze şi idei năstruşnice amestecate cu citate trunchiate şi o convingere fermă că „ceilalţi” – adică cei care au altă părere – sunt „duşmanul de clasă”.
Faptul că la simpozioanele şi manifestările daciste se prezintă ipoteze şi idei total contradictorii, se fac afirmaţii reciproc exclusive şi se încalcă toate principiile cercetării istorice sau lingvistice, ba chiar şi ale logicii, nu pare să îi deranjeze cu nimic pe cei mai mulţi din adepţii acestor idei. Cel puţin atâta vreme cât eşti de acord cu cel puţin trei puncte:
- Dacii au fost cei mai tari din lume; - Romanii au fost nişte bestii înapoiate sau măcar nişte invadatori criminali; - Latina era, de fapt, o formă de dacă.
De la ilogică la credinţă oarbă
Desigur, dacă latina era o formă de dacă, înseamnă că latinii erau daci, deci romanii nu aveau cum să fie invadatorii dacilor, de vreme ce erau acelaşi popor. Este o primă fractură logică, masivă, evidentă şi insurmontabilă!
Dar pe dacişti nu îi deranjează.
Ceea ce, din punctul meu de vedere, transformă dacismul într-un fel de dogmă religioasă. Lucru dovedit, de altfel, de adoptarea de către dacişti a tot felul de manifestări religioase la fel de bine întemeiate ca şi ideile lor istorice, de la „Ortodoxia Zalmoxiană” până la „Extratereştrii Daci” şi alte păgânisme similare. Au ajuns chiar, asemenea multor secte, să publice tot felul de scrieri religioase atribuite, profund incorect, unor personaje istorice sau fanteziste – începând cu Decebal, Zalmoxe, Deceneu etc – care nu au scris niciodată materialele ce le sunt atribuite. Şi în care scrieri găseşti din nou tot felul de afirmaţii contradictorii şi concepţii reciproc exclusive, de la „îngeri căsătoriţi” până la „făpturi astrale evoluate” de pe „alte planete” care folosesc tot felul de mijloace primitive în raporturile lor cu pământenii. Tot ca la multe secte mai noi şi mai vechi – o paralelă tipică fiind cu mormonii sau iehoviştii – şi la dacişti aceste materiale sunt „pentru avansaţi”, pentru racolarea marelui public folosindu-se materiale (zise) istorice.
|
Citeşte mai mult...
|
Documente - Antichitate
|
Vă punem la dispoziţie colecția de documente de excepție Izvoare privind istoria României - Fontes Historiae Daco-Romanae (4 volume) în format electronic. Fişierele pdf se pot deschide cu aplicaţia Adobe Acrobat Reader (Windows, Unix, Macintosh). Scurt fragment din carte: "XII, 16. Se intampla ca am facut acum o calatorie lunga, drept la Istru si in tara getilor sau a misilor, asa cum ii numeste Homer si cum e denumita astazi populatia. Am mers acolo nu ca un negutator de marguri, nici sa adun purtatori de bagaje in serviciul unei tabere militare sau ingrijitori de boi, nici nu am dus vreo solie pentru aliati sau vreo alta cu nume frumos [...] Asa incat, m-am mirat cum de ma rabdara, cand m-au vazut, caci nu eram un om care stie sa calatoareasca, nici arcas priceput [...] In mijlocul atator oameni deosebiti, eu singur ma infatisam grozav de nepasator, un spectator foarte pasnic al razboiului, neputincios la trup, inaintat in varsta [...]." |
Documente - Epoca modernă
|
Vă punem la dispoziţie cartea Theodor Capidan - "MacedoRomânii" în format electronic. Fişierele pdf se pot deschide cu aplicaţia Adobe Acrobat Reader (Windows, Unix, Macintosh). Theodor Capidan - "MacedoRomânii"
Scurt fragment din carte: "Macedoromânii reprezintă ramura meridională a poporului român. Identitatea lor ca neam cu Românii din ţară se întemeiază pe mărturii istorice şi realităţi lingvistice. Din istorie se ştie că, aproape cu trei sute de ani înainte de cucerirea Daciei de către Romani, limba latină se răspândise în ţinuturile din sudul Dunării. Când, după cucerirea Daciei, limba latină s'a întins şi în ţinuturile din stânga Dunării, atunci romanizarea populaţiunilor traco-ilirice de pe ambele ţărmuri ale marelui fluviu a dus la formarea poporului român de astăzi. Dacă această stare de atunci s'ar fi continuat până în vremurile noastre, strămoşii Macedoromânilor n'ar fi fost împinşi de evenimente să apuce drumul spre sud, în ţinuturile muntoase ale Greciei, ci ar fi trăit în unitate teritorială cu fraţii lor din Dacia. Numai năvălirea barbarilor, în speţă a Slavilor, a făcut pe Macedoromâni să rămână izolaţi pentru totdeauna în sudul Peninsulei Balcanice." |
Articole - Perioada contempoarană
|
de Constantin Buchet
La începutul deceniului al treilea, s-a vânturat ideea unei uniuni dinastice româno-ungare. Episodul este putin cunoscut si putin studiat în istoriografia româna. El ramâne înca destul de confuz. Contextul în care s-a nascut ideea, locul de unde a pornit, motivele pentru care a aparut merita o abordare mai serioasa.
* Tarile din Mica Intelegere trec la mobilizare * Nu revizuirea tratatului, ci a frontierelor * Republica de la Weimar si viitorul României * Despre Anschluss, în 1930 * Ungaria lui Horthy, Transilvania lui Mihai, Regatul lui Nicolae si peste toti, Carol II
Dupa încheierea Tratatului de Pace de la Trianon (1920), cercurile politice ungare l-au contestat, promovând o politica revizionista, de "reparare a nedreptatii istorice". Incurajat si sustinut de marile puteri revizioniste, revizionismul ungar viza, în egala masura, importante teritorii din Iugoslavia, Cehoslovacia si România, state aparute sau care îsi desavârsisera unitatea la sfârsitul primului razboi mondial, dupa prabusirea Imperiului austro-ungar. Cele trei tari amenintate au semnat, în 1920-1921, conventii de alianta defensiva, constituind, în 1921, Mica Intelegere.
In 1921, fostul împarat habsburg, Carol IV, a încercat sa revina ca rege pe tronul Ungariei. Sosirea sa la Sopron, la 21 octombrie, a alarmat guvernul Horthy, care a adoptat o pozitie ferma, obligându-l pe fostul suveran sa paraseasca tara. Aceasta tentativa a stârnit reactia prompta a Micii Intelegeri, care a solicitat Budapestei sase puna capat pericolului creat de Casa de Habsburg în Europa Centrala. De asemenea, Conferinta ambasadorilor marilor puteri a cerut Ungariei, pe un ton imperativ, sa proclame pierderea drepturilor la tron ale fostului rege-împarat. In eventualitatea ca decizia era amânata, se legitima dreptul la interventie a statelor vecine.
Partenerii din Mica Intelegere au reactionat imediat: Cehoslovacia si Iugoslavia au mobilizat o jumatate de milion de oameni, iar România a concentrat opt divizii la granita de Vest.
Criza a fost depasita prin promulgarea unei legi de catre Parlamentul ungar, prin care se evita restauratia habsburgica.
Au urmat alte momente de încordare. In ianuarie 1928, granicerii austriaci au descoperit la granita cu Ungaria cinci vagoane de marfa cu arme automate de fabricatie italiana, transport expediat cu concursul lui Mussolini. In acte, vagoanele respective figurau ca transportând masini.
La 1 februarie acelasi an, într-o nota diplomatica, guvernul de la Bucuresti preciza ca "pentru moment, nici un conflict real nu a aparut datorita acestui incident între statele direct interesate, nici nu dorim sa acuzam sau sa suspectam pe cineva în legatura cu aceasta".
In replica, într-o cuvântare din 5 martie 1928, de la Debretin, primul ministru ungar, contele Bethlen István, afirma ca Ungaria doreste sa ajunga la o întelegere cu vecinii ei, dar nu o poate face deoarece acestia refuza sa încuviinteze revizuirea Tratatului de la Trianon. El preciza: "Scopul nostru nu este revizuirea Tratatului de pace, ceea ce noi dorim sunt frontierele. Cu actualele frontiere, nici o pace durabila nu se poate fonda — ele sunt o închisoare în care suntem închisi, având statele victorioase drept temniceri".
|
Citeşte mai mult...
|
Articole - Antichitate
|
Constantin cel Mare, Sfântul Constantin cel Mare, a fost şi rămâne una dintre cele mai mari personalităţi ale Istoriei. Etnic şi spiritual a fost străromân în cel mai clasic sens al cuvântului. Sau, cu alte cuvinte, el este primul – şi probabil cel mai mare – domnitor român1. Crescut pentru a sluji şi - posibilitatea nu se excludea niciodată în marile familii - pentru a conduce Imperiul Roman, cu multiple legături tracice - atât de sânge cât şi spirituale - convertit la Ortodoxie, dar păstrând în permanenţă o linie diplomatică necesară, totuşi fără a se depărta de Dumnezeu, sinteză a geniului diplomatic şi organizatoric roman şi a entuziasmului şi misticismului traco-ilir, Sfântul Constantin cel Mare rămâne o pildă de neegalat în toată istoria civilizaţiei creştine. (Tocmai de aceea este şi ponegrit şi antipatizat de cei ce se opun lui Dumnezeu). El s-a născut la Niş şi a crescut în complexul mediu al traco-romanilor şi protoromânilor aflaţi la putere în Imperiu. Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexităţi este faptul că a trebuit, atunci când tatăl lacom de putere şi-a abandonat soţia - pe Sfânta Elena - să se obişnuiască a trăi între mama vitregă, fiică a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romană) şi mama sa adevărată. Este de mirare cum, în aceste condiţii vitrege, a izbutit să devină creştin, şi încă unul de asemenea impresionantă dimensiune spirituală. Desigur, nu trebuie să idealizăm în stil pietist imaginea Sfântului Constantin. Drumul său către Hristos a fost, ca la aproape absolut toţi oamenii, un drum lung şi greu în care ispitele au fost multe. El a fost multă vreme influenţat de religia tatălui său - pe care sigur, dincolo de nedreptatea făcută mamei sale, l-a iubit şi admirat. Dar în final nu doar a acceptat creştinismul, ci s-a făcut şi propovăduitor al acestuia în tot Imperiul. Şi este cazul să subliniem faptul că a fost propovăduitor al creştinismului, nu persecutor al altor religii. El nu a impus credinţa sa nimănui, chiar dacă şi-a susţinut-o pe a sa şi s-a străduit să creeze armonie între feluritele religii din Imperiu. Introducerea elementelor creştine a făcut-o treptat şi cu multă diplomaţie, evitând tulburările, pe care le considera primejdioase pentru Imperiu2. Acest lucru dovedeşte de altfel şi realitatea şi vechimea adeziunii sale la creştinism. În acelaşi timp însă a avut grijă şi să îşi îndeplinească îndatoririle creştineşti personale. Să nu uităm că mult admirata biserică Sf. Petru din Roma i se datorează, ca şi cea din Lateran, ca şi Biserica Sfântului Mormânt (a Învierii) din Ierusalim, cea a Naşterii Domnului din Bethleem şi cea a Înălţării de pe Muntele Măslinilor. Tot el a ridicat şi alte locaşuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia şi Antiohia şi le-a înzestrat cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat în Bizanţ, cea mai vestită fiind biserica Sfinţilor Apostoli3. Dar ceea ce conferă domniei sale o semnificaţie care este superioară pentru noi, Românii, celei general creştine, este acel act uimitor al mutării capitalei de la Roma la Bizanţul tracic. Mutarea capitalei are o semnificaţie aparte. Constantin cel Mare nu a fost singurul împărat ce ar fi avut nevoie de un post de conducere mai bine plasat decât Roma. Mai mult, au fost împăraţi care, prin aşezarea preferenţială într-o anumită localitate, fie ea Săruna (Salonic), Sirmium sau alta, au transformat respectiva localitate într-un fel de capitală personală4. Gesturile acestea erau totuşi extrem de limitate, neavând un caracter oficial şi fiind puţin durabile. Constantin a fost singurul care a îndrăznit să facă acest gest incredibil: să mute capitala Imperiului Roman de la Roma în alt oraş al Imperiului. Roma era Oraşul, era Capitala; toate drumurile duceau la Roma. Cum să o înlocuieşti? Cu ce? |
Citeşte mai mult...
|
Articole - Antichitate
|
Primul împărat de certă origine tracică este Maximin Tracul (235-238). Acesta fusese păstor în regiunea sa natală, Moesia, şi fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorită capacităţii sale militare şi aspectului său impunător: avea 2,40m înălţime şi era uimitor de voinic. Vorbea latina cu accent tracic. Atins de bolile sufleteşti ce caracterizează de obicei pe deţinătorii puterii ajunsese, de exemplu, să îşi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne şi 27 de litri de vin pe zi etc 1. Mai mult, ridicarea sa pe tron a făcut-o prin asasinarea binefăcătorului său !! 2 Tot prin crimă urcă pe tron şi Decie (C. Messius Decius), în 249, fiind şi el de origine traco-iliră(3). Domneşte până în 251. Urmează: Marcus Acilius Aureolus (267-268) şi el de origine umilă, ca majoritatea imensă a împăraţilor traco-iliri, Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270), Aurelian - Lucius Domitianus Aurelianus - (270-275), Probus - M. Aurelius Probus - (272-282) din Sirmium(i), Marcus Aurelius Carus (282-283), Aurelius Valerius Diocletianus (284-305) vestit duşman al Creştinismului, Valerius Maximianus Herculis (286-305), persecutor înverşunat al ucenicilor lui Hristos, Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare şi unul dintre împăraţii păgâni cei mai toleranţi (poate şi din pricina religiei soţiei sale Elena – care era creştină), Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311) mare persecutor al creştinilor, Galerius Valerius Maximinus Daia (305-313), şi el un mare duşman al Bisericii, Flavius Valerius Severus (305-307), aflat cam pe aceeaşi linie şi, tot aşa, Valerius Licinianus Licinius (308-324), Domitius Alexander (308-328), Flavius Iulius Crispus (317-328). Urmează apoi primul împărat străromân, Sfântul Împărat Constantin Cel Mare (Flavius Valerius Constantinus Magnus; 305-337), fiul lui Constantius Chlorus şi al sfintei Elena - dacă de origine -, primul şi cel mai mare împărat al Neamului Românesc. Vin apoi urmaşii săi. Primul este Constantinus II (317-340), împărat arian, prigonitor al Bisericii, Dalmatius, nepotul Sfântului Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337, Hannibalius, de asemenea nepot al Sfântului Constantin cel Mare, august 335-337 (ambii au fost respinşi de armată după moartea Sfântului Împărat Constantin cel Mare); Constans, împărat cu adevărat ortodox (333-350), Vetranius (350), Constantius II, împărat arian (337-361), Constantinus Galus (351-354), Nepotianus (350), Flavius Claudius Iulianus, păgân şi mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostatul (361-363). Urmează o nouă dinastie străromână, deschisă de Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364), şi continuată de Flavius Valentinianus I (364-375), Flavius Valens (364-378), arian, Gratianus (367-383), împărat al Apusului, ortodox, Flavius Valentinianus II (375-392), Flavius Constantius III (417-421), Valentinian III (425-455), Marcianus (450-457), Leon I Thrax (Tracul) (457-477), Leon II (456-474), Vitalianus (513-515), Anastasius (491-518), Iustin I (518-527), Iustinian I (527-565), Flavius Iustinianus II (565-578), Tiberius (578-582), Focas (602-610), ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Romania), care Imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu grecesc, zis Romaic (cunoscut ca Imperiul Bizantin).
|
Citeşte mai mult...
|
Documente - Ev Mediu
|
Vă punem la dispoziţie cartea Constantin Giurescu - "Studii de istorie socială - vechimea rumâniei, despre rumâni, despre boieri" în format electronic. Fişierele pdf se pot deschide cu aplicaţia Adobe Acrobat Reader (Windows, Unix, Macintosh).
Constantin Giurescu - "Studii de istorie socială - vechimea rumâniei, despre rumâni, despre boieri"
Scurt fragment din carte: "Cantemir spune că nobilimea moldoveană se compunea din trei clase: 1) dregătorii din slujbele mai înalte şi urmaşii lor; 2) curtenii, sub care nume el înţelege pe propietarii de sate moştenite, cari nu dobândiseră încă slujbe şi 3) călăraşii, cari serveau în războaie pe cheltuiala lor, în schimbul folosinţii moşiilor ce le fuseseră hărăzite de domni. În urma acestora, Cantemir înşiră, ca o a patra clasă, şi pe răzăşi, despre cari însă spune că preferă să-i considere mai degrabă ca ţărani liberi decât ca boieri. (...) Dacă îi socotim ca boieri, atunci clasa boierească cuprindea -pe lângă slujbaşi- pe toţi propietarii de pământ, fără excepţiune." |
Articole - Perioada contempoarană
|
de Florin Anghel Dupa redobândirea independentei (11 noiembrie 1918), Polonia a promovat o politica de recâstigare a întregului "spatiu al polonitatii", adica a tuturor teritoriilor pierdute începând cu anul 1772 prin cele trei împartiri succesive ale tarii între Rusia, Prusia si Austria. Elitele politice si intelectuale polone aveau în vedere realizarea unei formatiuni statale cuprinse între Marea Baltica, Muntii Carpati, Nipru si Dvina, înglobând însa - pe lânga teritoriile polone - si parti însemnate din Lituania, Bielorusia si Ucraina. La începutul anului 1919, guvernul din Varsovia nu avea înca o armata regulata, nu detinea un buget, nu înfiintase structuri administrative locale si centrale reprezentative si nici macar nu stia peste ce anume teritorii îsi putea extinde efectiv autoritatea.
Lituania refuza cu obstinatie orice sugestie de a participa la o uniune cu Polonia, iar presiunile acesteia în vederea integrarii prin orice mijloace a Lituaniei sau macar a orasului Vilnius au obligat guvernul baltic sa gaseasca refugiu într-un tratat de alianta cu Rusia Sovietica. El a fost încheiat în iulie 1920 si garanta apartenenta Vilniusului la statul lituanian independent. Dupa izbuc-nirea razboiului po-lono-sovietic (25 aprilie 1920), un corp de oaste polon a ocupat Vilniusul în octombrie si a proclamat uni-lateral Republica (po-lona) a Lituaniei Mijlocii. Ea nu a fost recunoscuta de nici un stat. In ianuarie 1922, Polonia a anexat-o.
Situatia din Bielorusia - a carei anexare integrala o doreau polonezii - era la fel de complicata. Incapacitatea militara si politica a Varsoviei, ca si opozitia violenta a Rusiei Sovietice au condus tot spre o solutie de compromis: orasul Minsk si Bielorusia rasariteana au format R.S.S. Bielorusa, în vreme ce Grodno si teritoriile bieloruse occidentale au intrat direct în componenta Poloniei, conform prevederilor tratatului de pace sovieto-polon semnat la Riga în 18 martie 1921.
Cât priveste Ucraina, guvernul polon a stabilit de la bun început anexarea Galitiei (cu orasul Lvov) si a zonelor de pe malul Niprului. Cum, pentru 1919 cel putin, nimeni nu parea a detine initiativa actiunilor politice si militare în spatiul ucrainean, Polonia a cautat sa convinga guvernul român sa accepte o actiune militara comuna în Ucraina, pentru a împarti si administra un teritoriu cât mai întins.
Care era însa realitatea din Ucraina?
Dupa abdicarea tarului Nicolae II, în martie 1917, la Kiev s-a constituit Rada Centrala (autonoma) a Ucrainei, sub conducerea nationalistului Mihailo Hrusevski. In iulie 1917, Rada Centrala i-a încredintat lui Vladimir Vinnicenko sarcina de a forma un guvern national, cu Semion Petliura ca ministru pentru probleme militare. Cucerirea puterii de catre bolsevici, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, si presiunile germane asupra factorilor politici de la Kiev de a se desprinde de Rusia au determinat Rada Centrala sa proclame, la 25 decembrie 1917, independenta Republicii Populare Ucrainene.
|
Citeşte mai mult...
|
|
|