Deschiderea

Prevenire

Atunci când o ipoteză ori o teorie istorică vine în contradicţie cu majoritatea izvoarelor sau cu toate, ori cu o serie de fapte atestate – de ieri sau de azi – suntem îndreptăţiţi să spunem că este, cel puţin în parte, greşită. Atunci când, în temeiul cercetării noastre, spunem că acea teorie sau ipoteză este greşită, nu săvârşim un atac la persoană, ci o critică la subiect.

În rândurile ce urmează plecăm de la ideea că, dincolo de procentul de rău-intenţionaţi existenţi în orice comunitate umană, preopinenţii noştri sunt oameni bine-intenţionaţi. Critica noastră nu vizează o persoană sau alta – chiar dacă menţionăm, aşa cum este firesc, numele celor pe care îi cităm. Dimpotrivă, ideile, argumentaţiile şi celelalte elemente ale unor ipoteze şi teorii sunt cele vizate de noi.

Dacismul în liniile sale esenţiale

Un curent istoric aproape inexistent până în Epoca Ceauşescu a fost „Dacismul” [1]. Acesta este însă astăzi foarte puternic printre cei care nu au studiat niciodată istoria în chip temeinic. Şi cuprinde o mulţime de ipoteze şi idei năstruşnice amestecate cu citate trunchiate şi o convingere fermă că „ceilalţi” – adică cei care au altă părere – sunt „duşmanul de clasă”.

Faptul că la simpozioanele şi manifestările daciste se prezintă ipoteze şi idei total contradictorii, se fac afirmaţii reciproc exclusive şi se încalcă toate principiile cercetării istorice sau lingvistice, ba chiar şi ale logicii, nu pare să îi deranjeze cu nimic pe cei mai mulţi din adepţii acestor idei. Cel puţin atâta vreme cât eşti de acord cu cel puţin trei puncte:

- Dacii au fost cei mai tari din lume;
- Romanii au fost nişte bestii înapoiate sau măcar nişte invadatori criminali;
- Latina era, de fapt, o formă de dacă.

De la ilogică la credinţă oarbă

Desigur, dacă latina era o formă de dacă, înseamnă că latinii erau daci, deci romanii nu aveau cum să fie invadatorii dacilor, de vreme ce erau acelaşi popor. Este o primă fractură logică, masivă, evidentă şi insurmontabilă!

Dar pe dacişti nu îi deranjează.

Ceea ce, din punctul meu de vedere, transformă dacismul într-un fel de dogmă religioasă. Lucru dovedit, de altfel, de adoptarea de către dacişti a tot felul de manifestări religioase la fel de bine întemeiate ca şi ideile lor istorice, de la „Ortodoxia Zalmoxiană” până la „Extratereştrii Daci” şi alte păgânisme similare. Au ajuns chiar, asemenea multor secte, să publice tot felul de scrieri religioase atribuite, profund incorect, unor personaje istorice sau fanteziste – începând cu Decebal, Zalmoxe, Deceneu etc – care nu au scris niciodată materialele ce le sunt atribuite. Şi în care scrieri găseşti din nou tot felul de afirmaţii contradictorii şi concepţii reciproc exclusive, de la „îngeri căsătoriţi” până la „făpturi astrale evoluate” de pe „alte planete” care folosesc tot felul de mijloace primitive în raporturile lor cu pământenii. Tot ca la multe secte mai noi şi mai vechi – o paralelă tipică fiind cu mormonii sau iehoviştii – şi la dacişti aceste materiale sunt „pentru avansaţi”, pentru racolarea marelui public folosindu-se materiale (zise) istorice.

Vă punem la dispoziţie colecția de documente de excepție Izvoare privind istoria României - Fontes Historiae Daco-Romanae (4 volume) în format electronic. Fişierele pdf se pot deschide cu aplicaţia Adobe Acrobat Reader (Windows, Unix, Macintosh).

• Fontes Historiae Daco-Romanae (vol. I)
• Fontes Historiae Daco-Romanae (vol. II)
• Fontes Historiae Daco-Romanae (vol. III)
• Fontes Historiae Daco-Romanae (vol. IV)

Scurt fragment din carte:

Vă punem la dispoziţie cartea Theodor Capidan -  "MacedoRomânii"  în format electronic. Fişierele pdf se pot deschide cu aplicaţia Adobe Acrobat Reader (Windows, Unix, Macintosh).

Theodor Capidan - "MacedoRomânii"

Scurt fragment din carte:

Constantin cel Mare, Sfântul Constantin cel Mare, a fost şi rămâne una dintre cele mai mari personalităţi ale Istoriei. Etnic şi spiritual a fost străromân în cel mai clasic sens al cuvântului. Sau, cu alte cuvinte, el este primul – şi probabil cel mai mare – domnitor român¹. Crescut pentru a sluji şi - posibilitatea nu se excludea niciodată în marile familii - pentru a conduce Imperiul Roman, cu multiple legături tracice - atât de sânge cât şi spirituale - convertit la Ortodoxie, dar păstrând în permanenţă o linie diplomatică necesară, totuşi fără a se depărta de Dumnezeu, sinteză a geniului diplomatic şi organizatoric roman şi a entuziasmului şi misticismului traco-ilir, Sfântul Constantin cel Mare rămâne o pildă de neegalat în toată istoria civilizaţiei creştine. (Tocmai de aceea este şi ponegrit şi antipatizat de cei ce se opun lui Dumnezeu). El s-a născut la Niş şi a crescut în complexul mediu al traco-romanilor şi protoromânilor aflaţi la putere în Imperiu. Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexităţi este faptul că a trebuit, atunci când tatăl lacom de putere şi-a abandonat soţia - pe Sfânta Elena - să se obişnuiască a trăi între mama vitregă, fiică a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romană) şi mama sa adevărată. Este de mirare cum, în aceste condiţii vitrege, a izbutit să devină creştin, şi încă unul de asemenea impresionantă dimensiune spirituală. Desigur, nu trebuie să idealizăm în stil pietist imaginea Sfântului Constantin. Drumul său către Hristos a fost, ca la aproape absolut toţi oamenii, un drum lung şi greu în care ispitele au fost multe. El a fost multă vreme influenţat de religia tatălui său - pe care sigur, dincolo de nedreptatea făcută mamei sale, l-a iubit şi admirat. Dar în final nu doar a acceptat creştinismul, ci s-a făcut şi propovăduitor al acestuia în tot Imperiul. Şi este cazul să subliniem faptul că a fost propovăduitor al creştinismului, nu persecutor al altor religii. El nu a impus credinţa sa nimănui, chiar dacă şi-a susţinut-o pe a sa şi s-a străduit să creeze armonie între feluritele religii din Imperiu. Introducerea elementelor creştine a făcut-o treptat şi cu multă diplomaţie, evitând tulburările, pe care le considera primejdioase pentru Imperiu². Acest lucru dovedeşte de altfel şi realitatea şi vechimea adeziunii sale la creştinism.

În acelaşi timp însă a avut grijă şi să îşi îndeplinească îndatoririle creştineşti personale. Să nu uităm că mult admirata biserică Sf. Petru din Roma i se datorează, ca şi cea din Lateran, ca şi Biserica Sfântului Mormânt (a Învierii) din Ierusalim, cea a Naşterii Domnului din Bethleem şi cea a Înălţării de pe Muntele Măslinilor. Tot el a ridicat şi alte locaşuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia şi Antiohia şi le-a înzestrat cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat în Bizanţ, cea mai vestită fiind biserica Sfinţilor Apostoli³.

Dar ceea ce conferă domniei sale o semnificaţie care este superioară pentru noi, Românii, celei general creştine, este acel act uimitor al mutării capitalei de la Roma la Bizanţul tracic. Mutarea capitalei are o semnificaţie aparte. Constantin cel Mare nu a fost singurul împărat ce ar fi avut nevoie de un post de conducere mai bine plasat decât Roma. Mai mult, au fost împăraţi care, prin aşezarea preferenţială într-o anumită localitate, fie ea Săruna (Salonic), Sirmium sau alta, au transformat respectiva localitate într-un fel de capitală personală⁴. Gesturile acestea erau totuşi extrem de limitate, neavând un caracter oficial şi fiind puţin durabile. Constantin a fost singurul care a îndrăznit să facă acest gest incredibil: să mute capitala Imperiului Roman de la Roma în alt oraş al Imperiului. Roma era Oraşul, era Capitala; toate drumurile duceau la Roma. Cum să o înlocuieşti? Cu ce?

Vă punem la dispoziţie cartea  Constantin Giurescu - "Studii de istorie socială - vechimea rumâniei, despre rumâni, despre boieri"   în format electronic. Fişierele pdf se pot deschide cu aplicaţia Adobe Acrobat Reader (Windows, Unix, Macintosh).

Constantin Giurescu - "Studii de istorie socială - vechimea rumâniei, despre rumâni, despre boieri"

Scurt fragment din carte:

         "Cantemir spune că nobilimea moldoveană se compunea din trei clase: 1) dregătorii din slujbele mai înalte şi urmaşii lor; 2) curtenii, sub care nume el înţelege pe propietarii de sate moştenite, cari nu dobândiseră încă slujbe şi 3) călăraşii, cari serveau în războaie pe cheltuiala lor, în schimbul folosinţii moşiilor ce le fuseseră hărăzite de domni. În urma acestora, Cantemir înşiră, ca o a patra clasă, şi pe răzăşi, despre cari însă spune că preferă să-i considere mai degrabă ca ţărani liberi decât ca boieri. (...) Dacă îi socotim ca boieri, atunci clasa boierească cuprindea -pe lângă slujbaşi- pe toţi propietarii de pământ, fără excepţiune."

Dupa redobândirea independentei (11 noiembrie 1918), Polonia a promovat o politica de recâstigare a întregului "spatiu al polonitatii", adica a tuturor teritoriilor pierdute începând cu anul 1772 prin cele trei împartiri succesive ale tarii între Rusia, Prusia si Austria. Elitele politice si intelectuale polone aveau în vedere realizarea unei formatiuni statale cuprinse între Marea Baltica, Muntii Carpati, Nipru si Dvina, înglobând însa - pe lânga teritoriile polone - si parti însemnate din Lituania, Bielorusia si Ucraina.