de Gh. Zbuchea

Denumirea de Kosovo în zilele noastre corespunde unei anumite realitati politice, respectiv, o parte componenta a Iugoslaviei ce a aparut în toamna anului 1945 ca "regiune" si apoi "provincie" a Iugoslaviei. Are o întindere de 10 887 km patrati, cuprinzând câmpii, dealuri si munti. In aceasta zona exista cele doua câmpii, Kosovo si Metohia, ce au si dat o denumire oficiala  Kosovo Metohia  folosita de regula si astazi la Belgrad.

In vremurile trecute, pâna în 1945, aceasta zona nu a alcatuit niciodata o unitate statala independenta sau autonoma. Situata în inima Balcanilor, s-a aflat sub stapâniri din cele mai diverse. In Antichitate, a facut parte din statul macedonean si apoi din Imperiul roman, prelungit în Evul Mediu prin Imperiul bizantin. In jurul anului 1180, zona a fost ocupata de Stefan Nemania, conducator al nucleului statului sârb format spre Apus, în imediata apropiere. In secolele XII-XIV dinastii sârbi din familia Nemanilor au facut din aceasta zona centru al autoritatii lor. Multa vremea, Capitala a fost la Prizren. Alaturi la Pec a fost ridicat un complex bisericesc ce a fost centrul Patriarhiei sârbe autocefale, unde s-a aflat conducatorul spiritual al sârbilor între secolele XIII-XVIII.

La 15 iunie 1389 pe câmpia Kosovopolje (Câmpia Mierlei) din imediata apropiere a orasului Pristina, a avut loc o batalie între fortele otomane, conduse de sultanul Murad I, însotit de fiul sau preferat, Bayezid, si o coalitie a unor forte conduse de trei dinasti ce stapâneau fiecare portiuni mai mari sau mai mici din teritoriul kosovar, respectiv cnezii Lazar si Vuk Brancovici si regele Bosniei, Tvrtco. Intre fortele participante s-au aflat si contingente ale românilor (vlahilor) sud-dunareni. Multa vreme, istoriografia româna a crezut ca acei vlahi pomeniti în izvoare ar fi fost un corp de oaste trimis de Mircea cel Batrân. Fortele tuturor beligerantilor nu depaseau 30 000 de oameni, iar rezultatul bataliei a fost indecis. Faptul ca, în acea zi a bataliei, au murit atât sultanul Murad, cât si cneazul Lazar a facut ca, ulterior, începând cu secolul XVI, în bogatul epos pe care sârbii l-au creat si l-au transmis pe cale orala, dimensiunile bataliei sa capete proportii mitice si sa devina un simbol al eroismului si rezistentei, precum si un stimulent pentru lupta împotriva adversarului, considerat în egala masura opresor al neamului si al credintei. Aceasta viziune a fost integrata ideologiei nationale elaborate mai târziu si are reverberatii pâna în zilele noastre, Kosovo fiind considerat un simbol în egala masura al nationalitatii si al rezistentei sârbe.

Dupa batalia de la Kosovo, teritoriul a fost treptat integrat în sistemul otoman. Timp de mai multe veacuri, pâna la 1912, a existat vilayetul Kosovo.

In 1912, în vremea primului razboi balcanic, armata sârba a ocupat întreaga zona, care a devenit, apoi, prin Tratatul de pace de la Bucuresti din 1913, parte integranta a Regatului Serbiei.

Problema apartenentei etnice a populatiei traitoare în spatiul Kosovo în Antichitate si Evul Mediu a fost si este extrem de discutata. Inainte de cucerirea romana zona s-a aflat la interferenta dintre traci si iliri, majoritatea izvoarelor mentionându-i acolo pe misteriosii dardani. Incepând cu sec. II î.e.n., s-a desfasurat procesul de romanizare caracteristic celei mai mari parti a spatiului sud-est european. In prima jumatate a secolului al VII-lea, invazia slava a eliminat prezenta politica a Imperiului bizantin, iar cea mai mare parte a romanitatii orientale s-a slavizat. Incepând cu secolul al XI-lea, alaturi de slavi, în spatiul balcanic sunt mentionati pentru prima data în documente si albanezii, alaturi de români, sau, în terminologia specifica vremii, vlahi. In documentele sârbesti medievale este atestata prezenta laolalta în Kosovo a sârbilor, albanezilor si vlahilor, respectiv românilor balcanici, fara a se putea stabili proportiile fiecareia dintre aceste populatii, credibila fiind pentru acea vreme o majoritate etnica slava. Stapânirea otomana a provocat importante modificari etnice în întregul spatiu balcanic, Kosovo putând fi un exemplu ilustrativ din acest punct de vedere. In calea navalitorilor turci, multi sârbi si-au urmat conducatorii, refugiindu-se spre nord. Casele si pamânturile le-au fost ocupate de albanezi coborâti din zona muntoasa, unde traisera pâna atunci.

 

Dupa asediul Vienei în 1683, armatele habsburge au patruns adânc în inima Peninsulei Balcanice, ajungând în 1688 pâna în Kosovo si Macedonia (comandantul armatei austriece, generalul Piccolomini, a murit la Prizren). Armata austriaca a fost silita sa se retraga în fata contraofensivei otomane, fiind urmata pâna la Dunare de peste 100 000 de sârbi, sub conducerea Patriarhului Arsenie Kîrjoevici. Multi dintre sârbii ce l-au însotit proveneau din partile sudice. La o scara mai mica, o asemenea situatie s-a repetat în cursul razboiului ruso-austro-turc din 1736-1739. La începutul secolului XIX, un izvor occidental consemna ca aproximativ doua treimi din populatia din Kosovo o alcatuiau musulmanii, respectiv albanezii, turcii si tiganii, iar peste un secol, în 1905 un alt calator credea ca albanezii erau în acea zona în proportie de peste 60%. Otomanii nu au întocmit niciodata statistici oficiale bazate pe apartenenta etnica, ci doar pe cea confesionala, astfel încât datele statistice exacte pentru timpurile anterioare veacului XX nu pot fi stabilite.

 

In vremea primului razboi mondial, Kosovo s-a aflat o vreme în spatiul operatiunilor militare. De acolo s-au retras trupele sârbesti în toamna anului 1915 lovite fiind si de populatia locala albaneza, de religie islamica. Aceasta era nemultumita pentru ca fusese deposedata de o parte din bunurile pe care le folosea, confiscate de noile autoritati ale statului sârb.

In a doua jumatate a secolului XIX, în aceasta zona au aparut elemente ale "renasterii albaneze". Intre anii 1878-1881 a existat  Liga albaneza de la Prizren, organizatie reprezentativa a albanezilor, care si-a propus, la Congresul de la Berlin sau pe calea luptei armate, crearea unui stat autonom albanez, urmând a cuprinde teritorii din actualele state Macedonia, Albania, Muntenegru si, bineînteles, Kosovo. Atunci a fost, de fapt, elaborat pentru prima data planul asa-numitei "Albanii Mari". Tentativa a esuat. Mai târziu, în vremea primului razboi balcanic, la Vlora, la 29 noiembrie 1912, a fost proclamat statul albanez independent, ce a emis de la început pretentia ca între granitele sale sa se afle toti albanezii, respectiv revendica un spatiu aproape dublu în raport cu granitele stabilite prin protocolul de la Florenta, din 1913, si apoi Conferinta de Pace de la Paris, din 1919-1920.

In perioada interbelica, zona a facut parte din Iugoslavia regala, fiind divizata între mai multe unitati teritoriale administrative. O parte, populatia islamica, considerata turca, a plecat. Au fost adusi colonisti carora li s-au dat circa o treime din pamânturile arabile. Statistica oficiala din 1939 înregistra în Kosovo 65 procente musulmani (albanezi, turci, tigani), 25 la suta sârbi si peste 9 la suta colonisti, majoritatea sârbi. La sfârsitul primului razboi mondial, s-a înfiintat la Tirana "Comitetul national din Kosovo", care în întreaga perioada interbelica a urmarit integrarea regiunii Kosovo între hotarele Albaniei, folosind cele mai diverse mijloace, inclusiv cele teroriste, ceea ce a dus nu o data la înfruntari si represalii ale fortelor de ordine în sudul Iugoslaviei. Totodata, Partidul Comunist din Iugoslavia, din ordinul Internationalei Comuniste, a sprijinit actiunea fortelor albaneze împotriva autoritatilor sârbe militând pentru o Federatie balcanica multinationala.

Prima Iugoslavie s-a prabusit în aprilie 1941, în urma atacului concentrat al Germaniei, Italiei, Ungariei si Bulgariei. Partea de rasarit a regiunii Kosovo a fost ocupata de catre bulgari, iar cea mai mare parte a revenit Italiei. Aceasta a proclamat formarea unei asa-zise Albanii, ce încorpora spatii ale Muntenegrului, Macedoniei si Kosovo, alaturi de Albania, ocupata de italieni înca din 1939. Acest stat marioneta avea propriul sau steag, organe ale administratiei compuse din colaborationisti, forte de ordine dintre localnici, ce dublau autoritatile italiene. In Kosovo s-a promovat o politica de modificari etnice. Circa 100 000 de sârbi au fost expulzati înspre nord, în spatiul controlat de germani. In locul lor au fost adusi circa 75 000 de albanezi (situatia a fost acceptata ca atare de puterea titoista în 1945, când celor expulzati li s-a interzis sa se întoarca în locurile de bastina, iar noilor veniti li s-a atribuit cetatenia iugoslava). Practic, în Kosovo miscarea iugoslava de partizani a avut cea mai mica amploare, atât în vremea dominatiei italiene pâna în 1943, cât si în vremea dominatiei germane ce i-a urmat, pâna în 1945.

In toamna anului 1945, concretizându-se programul national al comunistilor iugoslavi, elaborat înca din 1943, Kosovo a capatat statut distinct în cadrul Republicii Serbia, una din cele sase ce alcatuiau Federatia Iugoslava. Statutul acestei zone, la început denumita "regiune autonoma", apoi "provincie autonoma", a fost multa vreme asemanator cu cel al entitatilor denumite "republici". Astfel, în Kosovo existau reglementari proprii, institutii distincte etc. Diversele modificari constitutionale au creat acestei zone formal un statut tot mai aparte. Datorita si presiunilor interne si ratiunilor politice, prin constitutia din 1974, Kosovo a ajuns, practic, la un regim aproape asemanator celui al asa-ziselor republici. Exista apoi un parlament si un guvern propriu, precum si o reprezentare distincta în organele federale unde, proportional, erau cu o treime mai putini decât cei din Slovenia sau Croatia, de exemplu. O astfel de situatie avea sa fie anulata în mare masura dupa moartea lui Tito si apoi desfiintata, în 1989-1990.

Transformarile etnice începute mai înainte au continuat atât în Kosovo cât si în Iugoslavia. Semnificativa din acest punct de vedere este evolutia demografica a albanezilor, conform succesivelor recensaminte oficiale. Intre 1948 si 1981 (ultimul recensamânt oficial al Iugoslaviei vechi), populatia a crescut de la 15,7 la 22,4 milioane. Sârbii au sporit în aceeasi perioada de la 6,5 la 8,1 milioane. Populatia albaneza a crescut de la 750 000 la 1 730 000. Comparativ, putem mentiona faptul ca în aceeasi perioada maghiarii înregistreaza 496 000 în 1948 si 426 000 în 1981; tiganii 72 000 în 1948 si 168 000 în 1981; românii si vlahii (asa cum apar în statistici) 175 000 în 1948, 86 000 în 1981. Conform recensamântului din 1981, Kosovo avea 1,3 milioane locuitori, albanezii reprezentau atunci 77,3 la suta din populatie, iar sârbii 13,3 la suta. Tot atunci, pe ansamblul Republicii federale Serbia albanezii constituiau 13 la suta, iar sârbii reprezentau 66 la suta, ungurii 4 la suta, românii 1 la suta, vlahii 0,4 la suta.

Din 1967, în Kosovo au început din ce în ce mai intense agitatii nationale ale albanezilor. Dupa ciocniri cu fortele de ordine, inclusiv incidente armate, s-au acordat o serie de drepturi albanezilor, inclusiv crearea unei universitati si a unei academii. Atunci, ca si mai târziu, actiunile s-au desfasurat sub doua sloganuri: Kosovo  "Republica si Kosovo"  în Albania. Actiunile albanezilor au provocat interventia fortelor de ordine, soldata cu morti în numar necunoscut si cu numeroase procese si condamnari. Imprejurarile politice generale prin care a trecut spatiul iugoslav, dupa moartea lui Tito, au influentat puternic si aceasta zona, determinând o criza din ce în ce mai profunda, parte integranta a istoriei contemporane noua.

Inca din 1989, Parlamentul Serbiei a introdus o serie de modificari constitutionale, care anulau si legal si în practica statutul de autonomie al provinciei integrata în structurile unitare ale statului sârb.