În primul rând, este de remarcat o observaţie pertinentă a Pr. Prof. Dumitru Stăniloae referitoare la prezenţa străromânilor în izvoarele vechi sub numele de “bessi”. Într-adevăr, neamul tracic al bessilor avea o mare întindere, “din nordul Carpaţilor până la sud de Pind, aproape de Teba şi Atena, ba chiar şi dincolo de Bosfor, în Bitinia Asiei Mici”, ceea ce deschide posibilitatea confuziei semantice, la nivelul cronicarilor antici, între acest trib tracic şi neamul românesc ce se năştea.

 

Trecând peste numeroasele menţionări ale “bessilor” în izvoarele antice prezentate în studiul amintit, ne putem pune, desigur, o întrebare pertinentă: există motive pentru a bănui că termenul de “bessi” din cronicile vremii acoperă altă realitate decât cea tracică?

 

Tomaschek consideră creştinarea besilor ca datând din sec. V. Acest lucru ar fi determinat însă adoptarea, conform epocii, fie a limbii latine fie a celei greceşti ca limbă de cult. Dar în Antonini Placentini itinerarium, cap.37 1; P.L. LXXVII, 911-912, se menţionează folosirea la Muntele Sinai a limbilor latină, greacă, siriană, egipteană şi besă! Deci creştinarea bessilor – fie ei traci sau protoromâni – a fost anterioară sec. IV, secol din care latina şi greaca au început lupta pentru supremaţie în cultul oficial din Imperiul Roman. Acest lucru dovedeşte categoric faptul că besa era altă limbă decât latina sau greaca. Dar nu era oare limba tracă? Pr. Prof. Dumitru Stăniloae nu stăruie asupra problemei în cadrul studiului, din lipsă de spaţiu probabil. Putem însă a remarca noi, în sprijinul acestei teorii, că nu se cunoaşte nici o folosire a limbii trace în cultul creştin. Nu există nici un termen creştin de origine tracică, nu există nici un manuscris creştin tracic sau care să folosească – ori amintească măcar – termeni tracici. Altfel spus, limba tracică este practic inexistentă în domeniul literaturii creştine, indiferent de orientarea acesteia. Dar o limbă cunoscută în Egiptul şi Palestina epocii de aur a creştinismului, cu mânăstiri proprii la Locurile Sfinte şi Constantinopol, nu putea să nu lase astfel de urme. Singura explicaţie pentru această tăcere este apropierea dintre “besă” şi latină, eventuala confuzie dintre “besă” şi latina vulgară, din care besa se trage, dacă într-adevăr termenul “limba besă” acoperă de fapt realitatea idiomului protoromân. Un alt argument este legat de al doilea aspect deosebit de interesant propus de studiul Pr. Prof. Dumitru Stăniloae.
     Cităm:
     “Al doilea fapt care confirmă şi explică prezenţa frecventă a besilor în mânăstirile din Orient, cu o limbă proprie, este existenţa unui creştinism vechi la ei, păstrat într-o latină deosebită de cea care s-a extins de la Roma, începând de pe la anul 200, în tot Occidentul, prin abatere de la tradiţia Bisericii de la început, care n-a oprimat limbile naţionale populare în Biserică. […] Creştinismul lor e din vremea propovăduirii lui [ a creştinismului] în Asia Mică (Bitinia) şi în Filippi, primul oraş din Europa în care a propovăduit Apostolul Pavel şi care era un oraş de origine besă, într-o regiune compact besă (Tomaschek, op. cit.)”

Trebuie să recunoaştem că ideea romanizării tracilor prin creştinism, pornind chiar din epoca apostolică este deosebit de interesantă şi uşor de argumentat. Ea explică astfel formarea limbii române, cu toate caracteristicile ei speciale, răspunzând tuturor dilemelor protocroniste. Avem pe de-o parte problema caracterului unitar al limbii române, ce contrastează atât cu ideea romanizării treptate a traco-ilirilor, cât şi cu ceea ce s-a întâmplat în toate celelalte arii romanice, unde fărîmiţarea dialectală a fost şi este izbitor de accentuată. Pe de altă parte este problema romanizării în sine, care ridică pentru zonele nordice ale ariei româneşti – Carpaţii nordici, Pocuţia, Podolia etc – dileme până acum insurmontabile. Romanizarea prin creştinism limpezeşte aceste aspecte tulburi până acum. Într-adevăr, creştinarea primordială iliro-tracilor a avut loc în perioada apostolică, atunci când a fost propovăduită evanghelia de Sfinţii Apostoli Pavel, Tit şi Timotei în Macedonia, Tesalia, Epir, Dalmaţia şi Iliria, de Sfinţii Apostoli Filip şi Andrei în Tracia şi cele două Sciţii, de Sfântul Apostol Andronic în Panonia şamd. Aceste prime nuclee protoromâne ce prindeau într-o reţea toată aria iliro-tracă, aflate fiind într-o permanentă legătură cultică şi culturală, au asigurat formarea şi difuzia unei limbi sfinte unitară, diferită de cea care se va forma în Italia începând cu secolul II. Caracterul conservator al limbii sacre va asigura păstrarea unităţii lingvistice de-a lungul veacurilor. Misionarismul creştin al primelor veacuri a dus, în chip firesc, la răspândirea credinţei în Hristos dincolo de hotarele vremelnice ale Imperiului Roman, în zone îndepărtate ca Persia, Arabia sau India. Tot astfel şi în zona traco-ilirilor europeni, unde difuzia creştinismului a mers departe în nord şi răsărit, ducând astfel la apariţia unei întinse pânze de populaţie protoromână întâi, apoi străromână şi în final românească. Peste această pânză s-au suprapus diferite populaţii necreştine, fie ele tracice sau de altă origine, realitate de fapt neschimbată până astăzi.