de  Nicolae Iorga

Mihai e înainte de toate, un ostas, în cel mai deplin si mai frumos înteles al cuvântului. Nu un ostas de prada, cum erau atâtia pe vremea lui, cum era rivalul si ucigasul lui de mai târziu, Basta; mâinile lui s-au patat de sânge numai în lupta cinstita. Bani a luat multi, dar era pentru plata lefilor, fara care nu se putea avea o armata gata oricând de luptp si împotriva orisicui: lui nu si-a adunat o comoara, ca sa i se închine. Crud n-a fost, nici când ar fi trebuit sa fie, pentru a înabusi cu sângele limbile de flacara ale rascoalei; n-a taiat capete decât acasa la dânsul, în tara Româneasca, ale boierilor ce se ridicasera împotriva persoanei sfinte a domnului lor; magnatilor ardeleni nu li s-a atins un fir de par din crestet. De raul altuia, fie si un dusman de moarte, nu s-a bucurat, si înaintea capului sângeros al lui Andrei Báthory el si-a întos fata compatimitor, spunând scurte cuvinte de plângere venite din inima; în urma sicriului acestui "crai" învins, îl vazura miscat, purtând crestioneste faclia, în asprele lui mâini deprinse cu sabia.

Nerabdator, pripit uneori, supus cu totul marilor visuri ce-i aratau calea catre culmile izbâ'ndei, ascunzându-i prapastia nenorocirii, viata lui, de când a început în adevar sa traiasca, e o revarsare de foc. Intre cei care schimbau vorbe de zabava când nevoia se arunca asupra lor, el mira si înspaimânta pe cine are a face cu dânsul si asupra caruia trece suflarea salbateca a mâniei sale. Nu cruta pe nimeni în cuvintele nemasurate ce i se desfac arzatoare de pe buzele înflacarate si sfarma, mai bucuros, astfel, într-o furtuna care-l linisteste, îl însenineaza iarasi, rodul unor îndelungate staruinti pe caile ceremonioase ale diplomatiei. Dar ce-i pasa lui în aceste clipe, când puterea ce zace într-însul se vadeste prin fulgerarea mustrarii si amenintarilor!

In aceasta furie de care e cuprins înaintea înselarii, încetinelii, nepriceperii altora, e o net'agaduita sinceritate. Nu e un Napoleon I-iul, care joaca un rol e tragedie pentru a misca pe cine nu-i cunoaste apucaturile. Dovada ca mânia aceasta nu-i strica nimanui mai mult. Si, când vede ce a facut, ca un sincer ce este, cainsa-l cuprinde întreg, fara sa se gândeasca, despre aceasta, la paguba lui. Ii pare rau ca a fost aspru, ca a înfruntat, si vrea sa i se ierte din inima.

Cede în dreptate, precum crede în Dumnezeum, care sa biruinta ostilor, socotind ce le-a facut sa se coboare pe câmpul de lupta. Poate fi, în adevar, ceva mai miscator decât, în timpurile de apriga nenorocire, fara tara, fara prieteni, fara familie — ucisa poate de dusmani, în urma — calatoria lui la împaratul, ca la un izvor de dreptate, ca la un rasplatitor dupa fapte, ca la un parinte si domn, caruia pâna la sfârsit i-a pastrat credinta?

Viteaz era cât se poate sa fie cineva. Ceva mai ascuns, mai prevazator, gata la minciuni sa fi fost si la calcarea juramintelor, stapânirea lui s-ar fi prelungit. Dar amintirea i-ar fi ramas alta, si el n-ar fi, cum este, un chip de curata si desavârsita poezie tragica.

Autorii de carti simtite îsi iubesc eroii. Mihai e mai vrednic de aceasta iubire decât foarte multi altii: pentru însusirile rare de soldat, pentru nenorocirea sa grabnica, si, nu mai putin, pentru rectitudinea sufletului sau limpede.

Si, când el e din poporul mieu raspândit si astazi supt toate stapânirile straine, apasat de o nedreptate care pe unele locuri e mai veche de o mie de ani, când el a încunjurat pentru totdeauna cu stralucire numele nostru si l-a buciumat în lumea larga din buciumele lui de razboi, când îrintr-însul s-a savârsit o data — singura data — uimitoarea minune a strângerii noastre laolalta sub acelasi steag de biruinta pe care-l vedem iarasi fluturând asupra-ni în cele mai nebune si mai sfinte visuri ale noastre, cum al putea sa nu închin prinosul smeritei mele iubiri Strabunului!