Jules Michelet - "Marele lor nume de ROMÂNI" Imprimare
Articole - Epoca modernă

Şi tocmai pentru întregirea portretului acestui mare cărturar, prieten al românilor, fragmentelor ce urmează, calde, entuziaste chiar, dar ieşite fireşte dintr-o viziune idilică, ceea ce explică fireşte şi unele exagerări, le-au anticipat cuvintele sale de omagiu despre Nicolae Bălcescu după moartea acestuia:

„Era un erudit de prim ordin şi totuşi un spirit practic foarte net, foarte luminos. Ar fi fost marele istoric al ţării sale şi fără nici o îndoială unul din conducătorii ei cei mai înţelepţi. Şi acest sfat adresat poporului român : „Fiţi voi înşivă, nu imitaţi pe nimeni. Aveţi sub picioarele voastre izvoare de apă vie. Nu invidiaţi popoarele bătrâne, ci priviţi-l pe al vostru. Cu cât mai adânc veţi săpa, cu atât veţi vedea tâşnind mai mult viaţa.”
Virgil Cândea  
                                                                                                                                        

Jules Michelet-Marele lor nume de ROMANIPopoare din Occident, cultivând de atât de îndelungată vreme, departe de barbarie, artele păcii, păstraţi pururea o recunoscătoare amintire naţiunilor orientale care, aşezate la hotarele Europei, v-au acoperit şi v-au adăpostit de revărsarea tătarilor, de armiile turceşti […].

Popoarele acestea au oprit adeseori în loc barbarii, i-au hărţuit adesea. Învinse chiar şi tot vă erau de folos, tocind furia duşmanilor lui Dumnezeu prin suferinţele ce le îndurau.

Cum oare să numesc România? […] Opt milioane de oameni de aceeaşi limbă, de aceeaşi rasă, una din marile naţiuni ale lumii trecea neobservată. De ce? Într-asta stă chiar răul nefericirii lor; aflaţi în bătaia valurilor unei mări furioase, alcătuită din nenumărate popoare, stăpânii schimbându-se întruna, oboseau ochii celui ce-i urmărea, tulburându-i privirea cu aparenta lor mobilitate. Contemplându-le istoria te simţeai ameţit şi, asemenea călătorului care, stând pe malul Dunării şi privindu-i curgerea tumultoasă, ar dori să desluşească, să prindă, să numere fiece val revărsându-se peste alt val, apoi ostenit, descurajat, şi-ar întoarce privirea, deplângându-şi inutila sforţare.


Valurile de pe faţa apei se schimbă neîncetat, dar nu şi adâncul. România – de la Traian şi până în zilele noastre – a rămas credincioasă ei înşişi, statornică în geniul său originar. Popor născut pentru a suferi, natura l-a înzestrat cu două daruri ce-l fac să dăinuie: răbdarea, supleţea, făcând laolaltă ca, deşi îngenuncheat, să-şi înalţe necontenit fruntea. Nu asemuiţi această ţară cu monumentele romane, ori cu drumurile eterne ce-i brăzdează cuprinsul. Ci mai curând cu trăinicia şi mlădioasa rezistenţă a digurilor care înfruntă oceanul: din granit dacă ar fi fost, apele le-ar fi smuls.

Fondul acestei rezistenţe nu stă în sumbra acceptare a răului […]. Românul […] păstrează neştirbit tot ceea ce i-au lăsat străbunii: portul, moravurile, limba şi mai cu seamă marele lor nume de Români! Nobleţe prea bine dovedită. Limba lor e întru totul latină*. Laboriosul geniu al răbdătoarelor legiuni care-au împânzit lumea cu lucrările lor supravieţuieşte în această mare colonie a imperiului. Colonul italian s-a căsătorit cu fiica şi cu sora dunăreanului; dar elementul dintâi e cel predominant în acest amestec […]. Valahul are statornicia, îndărătnicia legiunilor antice.

Suferinţele neînchipuite ale acestui popor, mai ales asprele şi violentele schimbări care i-au zguduit soarta, n-au împiedicat câtuşi de puţin poezia sa să înflorească. În artă a zămislit suspine, melodii duioase de un farmec întristător. Ca orice popor de origine italiană, e sensibil la culoare. Bisericile, îndeosebi la românii transilvăneni, sunt toate zugrăvite de mâna meşterilor ţărani. Paturile le sunt de asemenea zugravite, precum şi şeile şi jugul vitelor. Lada pe care fata o aduce-n zestre, sumanul pe care singură şi-l împodobeşte, vădesc în motivele lor ornamentale asemănarea cea mai izbitoare cu vechile mozaicuri romane.

Dansurile sunt de asemeni romane, după cum jocurile sunt cele din antichitate. E un popor elegant, cu uşurinţă în exprimare şi care vorbeşte de minune. Nici o diferenţă de limbaj între ţăran şi omul cultivat; la drept vorbind, e ca şi în Italia – nu există popor de rând – sau, pentru cine susţine cu orice preţ că există, eleganţa şi distincţia se află mai cu seamă la ţară […].

Plăcuta lor ospitalitate întâmpină, caută, îndatorează străinul. În multe ţinuturi valahe există mişcătorul obicei de a se pune la marginea drumului vase pline cu apă pentru călătorul ce-ar putea trece. Intraţi în coliba aceasta. O femeie frumoasă, care toarce, vă iese în îmtâmpinare, vă dă bună ziua cu gingăşie în fermecătoarea ei limbă străveche. Lasă totul la o parte, se osteneşte, vă primeşte aşa cum ar face o fiică sau o soră întâmpinându-l pe fratele cel drag întors acasă. Dă fuga la făntână şi, după vechea datină, îţi aduce apă ne-ncepută** apă limpede de care nimeni nu s-a atins. După ce te-ai spălat pe mâini, îţi întinde un ştergar strălucitor, cusut cu fluturi de aur, pe care i-a lucrat pentru nuntă, pentru a împobobi gâtul celui iubit. Te îmbie cu tot ce are, cu smântâna cea mai bună, cu poamele păstrate pentru fiul care lipseşte […].

„Ah! dacă omul meu ar fi acasă, v-ar îndruma aşa cum trebuie; v-ar sluji de călăuză. Dar e departe, în munţi”. „De ce aşa departe?” „Vai! N-aş fi voit să spun… Stăpânul e tare hain; şi nu putem plăti darea, dacă nu mânăm vitele să pască departe, sus la munte, pe pământurile fără stăpân…Pe de-asupra a mai năvălit şi străinul, ne-a furat nutreţul; vaca, biata de ea, s-a hrănit peste iarnă cu scoarţa copacilor…Ne-au ucis boii; ca să arăm, a trebuit să tragem în jug chiar noi”.

Prea dureroasă poveste, atât de des întâmplată. Apăsătoare fatalitate!... Stăpânul s-a schimbat, dar nenorocirea nu. Pe vremuri, cirezi nenumărate, milioane de oi, de boi, treceau Dunărea drept tribut. Astăzi rămân în ţară, dar numai în folosul stăpânului. Cu ce s-a ales ţăranul din asta? Ordinea a păstruns în administraţie, fiscul numără mai bine…îl stoarce mai bine pe plugar. În dreptul ţăranului care nu putea să plătească, fiscul trecea pe registru : A fost supus la cazna ardeiului. Nenorocitul, pus pe plită, deasupra unui grătar încins şi acoperit cu ardei, era ţinut aşa douazeci de minute. Când se învineţea, i se zbârlea părul şi era aproape mort, era dat de-o parte, fiind socotit neplatnic sau, pentru a spune ca perceptorul : „Scuturat, tuns chilug şi stors până la piele”.***

Oameni aparţinând oricărei naţiuni, orice vederi aţi împărtăşi, citiţi frumoasa şi aleasa proclamaţie a revoluţiei valahe de la 1848; luaţi aminte la moderaţia de necrezut, la îndurarea de care a dat dovadă, la cruţarea cu care i-a îmbrăţişat pe toţi; ochii, sunt încredinţat, vi se vor umple de lacrimi, nu veţi putea ajunge până la capăt.

Dar revoluţia aceasta atât de blândă e adânc înrădăcinată. S-a întipărit în inima poporului şi nu va mai fi scoasă de acolo.

 

În româneşte de Angela Cismaş, Magazin istoric, anul VII, nr. 1 (70), ianuarie 1973

 

NOTĂ:

Fragmentele alese fac parte dintr-o lucrare publicată de Jules Michelet în 1853: Principatele dunărene. Doamna Rosetti. Alături de alte extrase din lucrările istoricului francez, ele vor vedea lumina tiparului, în versiunea romănească, în cadrul unui volum de Pagini alese, in curs de apariţie, la Editura Minerva (titlul şi subtitlurile aparţin redacţiei revistei Magazin istoric).

 

* Se vede limpede că românii sunt fraţii Italiei şi ai Franţei. O asemănare uimitoare e că multe din lunile calendarului valah au nume analoage celor din calendarul nostru republican. Mai se cheamă la ei florar; octombrie, brumărel, adică brumar cel mititel; noiembrie, brumar, adică brumar cel mare (n.a). În ce priveşte limba română sintaxa, morfologia, cuvintele de cea mai largă circulaţie sunt de origine latină. După cum sublinia şi acad. Al. Rosetti într-un recent interviu publicat în Magazin istoric, nr.10/1972, „structura limbii române este în esenţa ei latină” – n.r.

** În română în original.

*** Vezi şi articolul Birul în Magazin istoric. nr. 6,7,8/1972, precum şi nota Din istoria poliţiei, nr. 8/1972