Articole - Epoca modernă
|
Constatam mai înainte de toate ca româniinu sunt nicairi colonisti, venituri, oamenii nimanui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populatie nepomenit de veche, mai veche decât toti conlocuitorii lor. Caci daca astazi se mai iveste câte un neamt singular care cauta sa ne aduca de preste Dunare, nu mai întrebam ce zice un asemenea om, ci ce voieste el. Nici mai este astazi cestiunea originei noastre, abstragând de la împrejurarea ca o asemenea interesanta cestiune nu este de nici o importanta. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români si punctum. Nimeni n-are sa ne-nvete ce-am fost sau ce-am trebui sa fim; voim sa fim ceea ce suntem - români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede ca frica de rusi ne-ar ademeni sa ne facem nemti sau vice-versa sau, cum cred ungurii, ca de frica acestor doi ne-am putea gasi flatati sa ne contopim cu natia maghiara, toate acestea sunt iluzii de scoala; limba si nationalitatea româneasca vor pieri deodata cu românul material, cu stingerea prin moarte si fara urmasi a noastra, nu prin desnationalizare si renegatiune.
A persecuta nationalitatea noastra nu însemneaza însa a o stinge, ci numai a ne vexa si a ne învenina împotriva persecutorilor. S-apoi ni se pare ca nici un neam de pe fata pamântului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure tarile românesti sunt acelea în care din vremi stravechi fiecare au avut voie sa se închine la orice d-zeu au vroit si sa vorbeasca ce limba i-au placut. Nu se va gasi o tara în care sa nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de alta lege ori de alta limba; hughenotii în Franta, maurii în Spania, polonii fata cu rutenii, ungurii cu românii - toti au încercat a câstiga pentru cercul lor de idei populatiile conlocuitoare si aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveste c-un stoicism neschimbat biserica catolica, atât de veche în Moldova, si nu i-a venit în minte sa sileasca pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia si traiesc nesuparati în cultul lor pe pamântul românesc, apoi armenii, calvinii, protestantii, evreii, toti sunt fata si pot spune daca guvernele românesti au oprit vro biserica sau vro scoala armeneasca, protestanta sau evreiasca. Nici una.
Ni se pare deci ca pe pamânturile noastre stramosesti, pe care nimene nu le stapâneste jure belli, am avea dreptul sa cerem sa ni se respecte limba si biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.
(Curierul de Iasi, noiembrie 1876, reprodus din volumul Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul, Fundatia "Scrisul Românesc", 1998)
|
|
Articole - Epoca modernă
|
de Anton CarageaDe multe ori cunoastem perioade istorice doar prin prisma unei etichetari. Le preluam ca atare, iar eroii lor devin, astfel, usor descifrabili. Dar, de cele mai multe ori, în istorie, lucrurile nu evolueaza în acest mod, iar personajele sunt mult mai complicate, mai... umane, mai supuse regulilor vietii si mortii. In aceasta situatie îi putem gasi si pe fanarioti, personaje mult timp hulite ale istoriei noastre. Nu ne-am propus o discutie în profunzime despre epoca fanariota. Vrem doar, prin trei portrete de domni fanarioti, sa rememoram dramatismul unei epoci. Dramatism pentru respectivele personaje " care si-au gasit, fiecare, sfârsitul din motive diferite ", dar si pentru tara peste care erau puse sa stapâneasca. Nicolae Sutu, fiu al ultimului domnitor fanariot Alexandru Sutu, va descrie carierele acestor personaje angrenate în drama ambitiei: "Ajungerea în scaunele Tarilor Române era tinta la care râvneau fara încetare membrii mai de seama ai familiilor grecesti stabilite la Constantinopol... pentru aceasta întrebuintau mijloacele cele mai neîngaduite... era o necurmata lupta care se ispravea uneori cu pierderea averii si deseori chiar cu a vietii. Cei care erau destul de fericiti pentru a atinge, prin mii de pericole, scopul mult dorit al jertfelor lor, erau prea putin siguri de a se folosi de el, caci o schimbare politica, o intriga oarecare pricinuiau chemarea domnitorului înapoi". Apropierea Rusiei de spatiul românesc, începuta la 1711 prin tratatul de la Lutk, încheiat între Dimitrie Cantemir si Petru cel Mare, si continuata în urma razboiului ruso-austro-turc dintre 1736-1739, fusese oarecum întârziata de înfrângerea armatei austriece, prilej de mare nemultumire pentru curtea de la Petersburg, pregatita de razboi cu Poarta. Ideea manifestului tarinei Ecaterina a II-a prindea aripi: "eliberarea supusilor crestini ai Portii din Europa". Astfel ca tot secolul XVIII sta sub semnul razboiului. Conflictele ruso-austro-turce se vor succeda în ritm alert: 1710-1711 si bataliile de pe Prut, cu implicarea româneasca deja amintita, 1715-1718 si razboiul turco-austro-venetian cu pacile de la Rastadt (1715) si Passarowitz (1718), conflictul derulat între 1736-1739, încheiat cu pacea de la Belgrad... In aceasta linie, anul 1768 va readuce în prim plan vechiul conflict, surprinzând pe tronul Moldovei pe Grigore Callimaki, aflat acum la a doua domnie, începuta în martie 1767. |
Citeşte mai mult...
|
Articole - Epoca modernă
|
Şi tocmai pentru întregirea portretului acestui mare cărturar, prieten al românilor, fragmentelor ce urmează, calde, entuziaste chiar, dar ieşite fireşte dintr-o viziune idilică, ceea ce explică fireşte şi unele exagerări, le-au anticipat cuvintele sale de omagiu despre Nicolae Bălcescu după moartea acestuia: „Era un erudit de prim ordin şi totuşi un spirit practic foarte net, foarte luminos. Ar fi fost marele istoric al ţării sale şi fără nici o îndoială unul din conducătorii ei cei mai înţelepţi. Şi acest sfat adresat poporului român : „Fiţi voi înşivă, nu imitaţi pe nimeni. Aveţi sub picioarele voastre izvoare de apă vie. Nu invidiaţi popoarele bătrâne, ci priviţi-l pe al vostru. Cu cât mai adânc veţi săpa, cu atât veţi vedea tâşnind mai mult viaţa.” Virgil Cândea Popoare din Occident, cultivând de atât de îndelungată vreme, departe de barbarie, artele păcii, păstraţi pururea o recunoscătoare amintire naţiunilor orientale care, aşezate la hotarele Europei, v-au acoperit şi v-au adăpostit de revărsarea tătarilor, de armiile turceşti […]. Popoarele acestea au oprit adeseori în loc barbarii, i-au hărţuit adesea. Învinse chiar şi tot vă erau de folos, tocind furia duşmanilor lui Dumnezeu prin suferinţele ce le îndurau. Cum oare să numesc România? […] Opt milioane de oameni de aceeaşi limbă, de aceeaşi rasă, una din marile naţiuni ale lumii trecea neobservată. De ce? Într-asta stă chiar răul nefericirii lor; aflaţi în bătaia valurilor unei mări furioase, alcătuită din nenumărate popoare, stăpânii schimbându-se întruna, oboseau ochii celui ce-i urmărea, tulburându-i privirea cu aparenta lor mobilitate. Contemplându-le istoria te simţeai ameţit şi, asemenea călătorului care, stând pe malul Dunării şi privindu-i curgerea tumultoasă, ar dori să desluşească, să prindă, să numere fiece val revărsându-se peste alt val, apoi ostenit, descurajat, şi-ar întoarce privirea, deplângându-şi inutila sforţare. Valurile de pe faţa apei se schimbă neîncetat, dar nu şi adâncul. România – de la Traian şi până în zilele noastre – a rămas credincioasă ei înşişi, statornică în geniul său originar. Popor născut pentru a suferi, natura l-a înzestrat cu două daruri ce-l fac să dăinuie: răbdarea, supleţea, făcând laolaltă ca, deşi îngenuncheat, să-şi înalţe necontenit fruntea. Nu asemuiţi această ţară cu monumentele romane, ori cu drumurile eterne ce-i brăzdează cuprinsul. Ci mai curând cu trăinicia şi mlădioasa rezistenţă a digurilor care înfruntă oceanul: din granit dacă ar fi fost, apele le-ar fi smuls.
Fondul acestei rezistenţe nu stă în sumbra acceptare a răului […]. Românul […] păstrează neştirbit tot ceea ce i-au lăsat străbunii: portul, moravurile, limba şi mai cu seamă marele lor nume de Români! Nobleţe prea bine dovedită. Limba lor e întru totul latină*. Laboriosul geniu al răbdătoarelor legiuni care-au împânzit lumea cu lucrările lor supravieţuieşte în această mare colonie a imperiului. Colonul italian s-a căsătorit cu fiica şi cu sora dunăreanului; dar elementul dintâi e cel predominant în acest amestec […]. Valahul are statornicia, îndărătnicia legiunilor antice. Suferinţele neînchipuite ale acestui popor, mai ales asprele şi violentele schimbări care i-au zguduit soarta, n-au împiedicat câtuşi de puţin poezia sa să înflorească. În artă a zămislit suspine, melodii duioase de un farmec întristător. Ca orice popor de origine italiană, e sensibil la culoare. Bisericile, îndeosebi la românii transilvăneni, sunt toate zugrăvite de mâna meşterilor ţărani. Paturile le sunt de asemenea zugravite, precum şi şeile şi jugul vitelor. Lada pe care fata o aduce-n zestre, sumanul pe care singură şi-l împodobeşte, vădesc în motivele lor ornamentale asemănarea cea mai izbitoare cu vechile mozaicuri romane. |
Citeşte mai mult...
|
Articole - Epoca modernă
|
Clasa boierească a înregistrat importante mutaţii în prima jumătate a secolului al XIX - lea, modificându-şi structura, conduita, rolul economic şi social, dar şi atitudinea politică. La începutul secolului, boierimea se bucura de toate privilegiile politice şi economice, având monopolul puterii pentru ca la mijlocul veacului al XIX - lea, prin Convenţia de la Paris, să-şi piardă aceste privilegii.
În perioada 1848 - 1857 clasa boierească şi-a încetat practic existenţa social- politică privilegiată. Din anul 1858, boierii rămân doar moşieri, pierzându-şi rangurile şi privilegiile. Pentru a intra în noul regim, elita şi-a părăsit hainele vechi renunţând la titluri şi orgolii în favoarea noii societăţi moderne. Începând cu anul 1849 procesul de disoluţie al boierimii se accelerează. La acest fenomen contribuind şi ruinarea unora dintre boieri, care sunt incapabili de a se adapta noilor vremi, să transforme modul de exploatare a pământului pentru a rezista noilor structuri economice şi asaltului altei clase mai puternice, care îi acaparează proprietăţile, îi uzurpă privilegiile şi avantajele politice în doar câteva decenii.
La sărăcirea boierilor contribuie şi modul lor de viaţă nemăsurat în cheltuieli, în lux şi petreceri. O încercare de a-şi plasa banii în mod mai avantajos face şi d-na. Balş, aceasta scrie fiilor ei Constantin şi George, în anul 1847 cerându-le să-şi dea acordul pentru a–şi vinde moşiile din Basarabia. La 12 iunie 1847 scrie prima oară lui Constantin anunţându-l că a găsit un preţ avantajos pentru moşii. Aceasta îl roagă să-i trimită o declaraţie de renunţare la dreptul de răscumparare. La 13 iunie scrie celor doi „sper ca îmi veţi facilita intenţia în această privinţă arătând cumpărătorilor o declaraţie că renunţaţi la dreptul din naştere” (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, ds. 7, fila 2). D-na. Balş se justifică pentru vânzarea moşiilor afirmând că doreşte să-şi mărească veniturile. Din situaţia cheltuielilor casei banului M. Ghica pe anul 1853 rezultă că avea probleme financiare. În urma cheltuielilor din 1853 avea de plătit 69.054 galbeni, însă nu a reuşit să plătească decât 20.115 galbeni, restul de bani rămânând datorii pe anul 1854, în total având de plătit în anul 1854: 52.524 galbeni (adăugându-se şi dobânzile), fără să se mai pună la scocoteală cheltuielile pe care le mai face şi în anul următor. Iată şi unele dintre cheltuielile făcute în anul 1853: către Eforia Scoalelor 17.050 galbeni, care s-au plătit în anul 1853, doamnei Marie 4900 lei, din care 155 nu s-au plătit rămânând datorie în anul 1854. Doamnei Costache Kreţulescu datorie în socoteala anului 1852 la care se adaugă dobânda pe 1853 în valoare de 660 galbeni, care nu s-au plătit şi ajung datorie în 1854. Cheltuiala pe transport 61.416 galbeni din care s-au platit 15.053 restul ajungând datorii în 1854. Lecţiile Sofiei Ghica 16 galbeni, care s-au plătit. Astfel că familia avea destule datorii pe anul 1854, starea financiară a familiei nefiind una bună dacă nu au reuşit să plătească toate cheltuielile pe 1853. În anul 1857 aceiaşi familie Ghica primeşte o factură de la Casa de Moda „Victorine Jobin”. Doamna Ghica datora doamnei Victorine Jobin mai multe articole de îmbrăcăminte: o rochie (din anul 1851), un corset, o bonetă, etc. Deşi au destule datorii, la acestea adăugându-se şi cea către Casa de Moda, familia Ghica continuă să facă cheltuieli; probabil că situaţia financiară încă le permitea acest lucru, neaflându-se în ruină.
|
Citeşte mai mult...
|
|
|
|
|
Istoria românilor
Avem 7 vizitatori online
|