Deşi Românilor ar trebui să le fie bine cunoscut acest lucru, de fapt foarte puţini dintre ei ştiu că multe popoare baltice, şi mai ales lituanienii şi livonienii, dar şi alţi, se considerau în trecut a fi de origine română. Această origine – fie ea reală sau nu, aceasta-i altceva – a fost, fireşte, prilej pentru Vatican de a încerca de-a lungul Evului Mediu să îi supună autorităţii sale, deşi cei mai mulţi dintre ei (excepţia fiind prusienii) erau ortodocşi. Ca atare şi cărturarii săi au încercat a dovedi că respectivele popoare se trag de la Roma.
      

Fireşte, primul argument împotriva acestei idei este însăşi limba acestor popoare care – ca şi finlandeza de altfel – are un vocabular de origine latină destul de important, dar o structură fundamentală şi un vocabular fundamental străin (fino-ugric). Şi totuşi, de unde această idee a romanităţii lituanienilor, livonienilor, prusienilor etc? Vom răspunde după o privire asupra acelor cărturari care, în secolele XVI-XVII, adică în epoca lui Petru Rareş, Mihai Viteazul şi Petru Movilă încearcă să lămurească prezenţa amintirii Romei în toponimia, limba şi, mai ales, conştiinţa popoarelor baltice. Este vorba în primul rând de Kaspar Peucer, Joachim Cureus şi Stanislas Sarnicki, în secolul XVI, şi de Fredericus Menius şi Andreas Cellarius în sec. XVII.

 

Desigur, este obligatoriu să spunem că aceştia nu sunt – nici pe departe! – primii care se ocupă de problemă. În istoriografia secolelor XV-XVI, din vremea lui Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, faptul că lituanienii, livonienii, prusienii, ruşii etc sunt de origine romanică este un fapt aproape unanim acceptat. Dar discuţia asupra acestei romanităţi originare nu atinge pe Români, ci merge direct către Roma, slujind intereselor şi intenţiilor generale ale Papalităţii. Doar după ce Reforma eliberează o mare parte din nordul Europei (de fapt, cea mai mare parte) de sub autoritatea papală, anumite adevăruri până atunci ascunse (ca să nu spunem interzise) ies la iveală. Şi primul care „sparge gheaţa” este Kaspar Peucer. Acesta adaugă, în 1562, partea a patra la celebra Chronicon Carionis (Cronica lui Carion) a lui Philipp Melanchthon. O mare parte din acest adagiu al lui Peucer Kaspar este dedicată istoriei Bizanţului şi, ca firească urmare, atinge şi problema Românilor. Renunţând la absurda pretenţie papală după care practic toate popoarele romanice se trăgeau direct de la Roma, Peucer atestă originea romană a unora dintre coloniştii din Dacia nord şi sud dunăreană, colonişti care au adus în zonă, spune el, limba latină. Din acest punct de vedere – ca şi din multe altele – Peucer se dovedeşte a fi, în limitele informaţiilor deţinute, extrem de obiectiv. De altfel, acolo unde informaţiile nu au fost schimbate de ulterioare descoperiri, Peucer rămâne până astăzi valabil. Revenind la lucrarea sa, să observăm că el arată că tăcerea asupra Românilor s-a datorat perioadelor în care aceştia au stat în linişte sub stăpânirea Constantinopolului, ei ieşind la lumină, fireşte, odată cu războaiele în care s-au implicat. (Se referă la răscoala Românilor din Imperiul Bizantin din vremea lui Isaac al II-lea Anghelos [1185-1185]). Dar, cel mai important pentru subiectul nostru, el arată că Românii au colonizat atât Podolia cât şi Lituania, Livonia şi Borussia, adică Prusia.

de Eugen Denize

 

"... Tara noastra care e poarta tuturor crestinilor si pe care poarta care e tara noastra Dumnezeu ne-a ferit pâna acum, dar daca aceasta poarta va fi pierduta, Dumnezeu sa ne fereasca de ceva, toata Crestinatatea va fi în mare primejdie". Astfel scria Stefan cel Mare conducatorilor statelor crestine, la 25 ianuarie 1475, anuntându le victoria din 10 ianuarie acelasi an contra otomanilor. O idee " noi suntem poarta crestinatatii " pe care o vom reîntâlni si la alti domnitori români. In secolul XVI, acelasi rol si-l vor asuma regatul polon si cel habsburgic, care vor trimite scrisori formulate în termeni similari statelor europene. Erau semnale ale celor din linia întâi catre ceilalti suverani europeni pentru a-i mobiliza într-un efort de rezistenta antiotomana. Istoricii se conving tot mai mult ca în zona de frontiera a celor doua luni, teama la nivelul omului de rând, era mai mica. Cu cât ne îndepartam de aceasta frontiera, lucrurile se inverseaza. Dezinteresul e mare la nivelul conducerii, dar emotiile erau puternice " atunci când ajung stiri despre "pagâni" si noile lor "cruzimi" " pentru omul de rând.

 

Fapt este ca în Occident, ideea de cruciata nu a mai fost, începând din secolul XV, luata în serios. Exista un interes fata de ceea ce se întâmpla în "zona gri", de contact, se trimiteau ambasade, spre informare, dar cam atât. Chiar si republicile italiene, care în acesl secol XV au continuat, în Mediterana, confruntarea deschisa cu Imperiul otoman, au pastrat doar un interes pur informativ veacului, fata de zona dunareana. Dovada stau si legaturile lui Stefan cel Mare cu Venetia.

Gerardo nu se grabeste

In timpul îndelungatei domnii a lui Stefan cel Mare (1457-1504), republica venetiana a fost obligata sa sustina doua crâncene razboaie cu Imperiul otoman, între 1463-1479 si 1499-1503, razboaie încheiate cu grave înfrângeri si importante pierderi teritoriale pentru ea. Cu ajutorul diplomatiei, unul din principalele sale atuuri, Venetia a încercat sa mobilizeze cât mai multe state crestine care sa o sustina în lupta sa antiotomana. In acest context, atentia republicii s-a îndreptat si catre îndepartatul principat moldovean.

 

La 6 mai 1476, Senatul venetian, dupa ce a primit în audienta soli ai lui Stefan cel Mare, veniti si pentru a solicita ajutoare, a hotarât trimiterea unui emisar în Moldova pentru a-l asigura pe domnitor ca Republica îi va acorda mereu sprijin. In virtutea acestei hotarâri, la 17 mai dogele Andrea Vendramin i-a ordonat lui Emanuele Gerrado sa plece, împreuna cu solii lui Stefan, în Moldova si i-a indicat principalele obiectivele ale misiunii sale. El trebuia sa-l asigure pe domnul român de sprijinul neprecupetit al Republicii, încercând sa obtina pentru acesta o parte din banii trimisi lui Matia Corvin prin intermediul ambasadorului de la Buda. Trebuia, de asemenea, sa trimita date si informatii cu privire la planurile voievodului, la situatia demografica si la capacitatea militara a tarii, la conditiile de politica interna, la relatiile externe si, în primul rând, la cele cu Ungaria. In acelasi timp, el trebuia sa împiedice orice tratative de pace între Moldova si Imperiul otoman si sa informeze imediat Senioria în acest sens.

Nimeni n-are sa ne-nvete ce-am fost sau ce-am trebui sa fim; voim sa fim ceea ce suntem - români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede ca frica de rusi ne-ar ademeni sa ne facem nemti sau vice-versa sau, cum cred ungurii, ca de frica acestor doi ne-am putea gasi flatati sa ne contopim cu natia maghiara, toate acestea sunt iluzii de scoala; limba si nationalitatea româneasca vor pieri deodata cu românul material, cu stingerea prin moarte si fara urmasi a noastra, nu prin desnationalizare si renegatiune.

A persecuta nationalitatea noastra nu însemneaza însa a o stinge, ci numai a ne vexa si a ne învenina împotriva persecutorilor. S-apoi ni se pare ca nici un neam de pe fata pamântului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure tarile românesti sunt acelea în care din vremi stravechi fiecare au avut voie sa se închine la orice d-zeu au vroit si sa vorbeasca ce limba i-au placut. Nu se va gasi o tara în care sa nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de alta lege ori de alta limba; hughenotii în Franta, maurii în Spania, polonii fata cu rutenii, ungurii cu românii - toti au încercat a câstiga pentru cercul lor de idei populatiile conlocuitoare si aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveste c-un stoicism neschimbat biserica catolica, atât de veche în Moldova, si nu i-a venit în minte sa sileasca pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia si traiesc nesuparati în cultul lor pe pamântul românesc, apoi armenii, calvinii, protestantii, evreii, toti sunt fata si pot spune daca guvernele românesti au oprit vro biserica sau vro scoala armeneasca, protestanta sau evreiasca. Nici una.

Ni se pare deci ca pe pamânturile noastre stramosesti, pe care nimene nu le stapâneste jure belli, am avea dreptul sa cerem sa ni se respecte limba si biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

(Curierul de Iasi, noiembrie 1876, reprodus din volumul Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul, Fundatia "Scrisul Românesc", 1998)

Formarea unui popor este un proces continuu, aşa cum şi existenţa unui om este un proces dinamic şi continuu. Din anumite puncte de vedere cineva poate spune nu mai sunt acelaşi om deşi din alte puncte de vedere este evident că este tot el însuşi. La fel şi popoarele. Atâta vreme cât nu sunt schimbate, anumite caracteristici esenţiale pot apărea mereu înnoite. Dar odată cu schimbarea acelor elemente fundamentale - totdeauna spirituale - apare un popor nou¹.
 
Fenomenul romanizării nu este pentru secolul III o noutate, aşa cum nu era nici pentru secolul I. Dar în această perioadă se desăvârşeşte un proces amplu şi profund ce separă cea mai mare parte din iliro-tracii romanizaţi de restul romanităţii: formarea poporului român. Secolul al III-lea al erei creştine surprinde tocmai această trecere. Multele comunităţi protoromâne, răspândite din vestul Asiei Mici până în Noricum, din insulele dalmate în posesiunile romane din Crimeea şi Sciţia Mare (nordul Mării Negre) şi din Moreea sau Peloponez în cei mai nordici Carpaţi, ajung să formeze un tot unitar, un întreg: Neamul Românesc. Uniţi nu doar printr-o limbă comună, o dezvoltare specifică a limbii latine, ci şi printr-o religie comună, printr-o viaţă religioasă comună, printr-o conştiinţă comună asupra rolului propriei existenţe, printr-un specific naţional, protoromânii sunt adunaţi acum într-un organism spiritual şi material unic. Desigur, nu se poate fixa o dată a acestei treceri de la comunităţile apropiate spiritual şi material la întregul închegat care este un popor. Dar limita până la care s-a putut efectua această închegare nu poate trece mult de epoca retragerii aureliene (270-275).

Prof. univ. dr. Gligor Popi

Vârset, Republica Serbia si Muntenegru

Dupa primul razboi mondial, în urma Conferintei de la Paris, Banatul a fost împartit între Regatul Sârbilor, Croatilor si Slovenilor (R.S.C.S.) si România (Magazin istoric, nr.12/2001). Aproape 80.000 de români au ramas în Banatul sârbesc ce apartinea R.S.C.S., iar circa 50.000 sârbi si croati au continuat sa traiasca în Banatul românesc.

Litigiul initial dintre cele doua state vecine privind delimitarea Banatului a fost solutionat din 1929 în virtutea traditionalelor legaturi de prietenie româno-sârbe. La conferinta de la Paris, Nikola Pasici, seful delegatiei sârbe, declarase, de altfel, ca partea sârba dorea ca buna vecinatate cu românii sa se mentina si sa ramâna permanenta.

Guvernele celor doua tari au avut dese convorbiri si au încheiat conventii si acorduri reciproce privind soarta românilor din R.S.C.S. si a sârbilor si croatilor din Banatul românesc. Statutul lor a fost reglementat si printr-o serie de tratate internationale.

Care a fost situatia românilor din Banatul sârbesc în perioada interbelica?

Cele 24 de plângeri ale protopopului

În primii ani de existenta a Regatului Sârbilor, Croatilor si Slovenilor, minoritatea româna ramasa aici a întâmpinat multe dificultati în desfasurarea în bune conditii a vietii ei nationale, spiritual-culturale. Cu toate ca Tratatul de pace de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919 stabilea protectia internationala a minoritatilor din R.S.C.S., prevederile sale nu s-au aplicat în mod consecvent. Dimpotriva, au fost înregistrate numeroase abuzuri, prigoniri, sicanari si nedreptati privindu-i pe românii din Banatul sârbesc.

Se resimtea, în primul rând, lipsa intelectualilor — preoti, învatatori s.a. Majoritatea acestora, împreuna cu multe familii de tarani, în baza dreptului de optiune, parasisera Banatul sârbesc, stabilindu-se în România.

 

Una dintre remarcabilele personalitati ale istoriei românesti, dar, în acelasi timp, si unul dintre personajele cele mai cunoscute ale literaturii universale despre vampiri este, dupa cum se stie prea bine, viteazul domn al Tarii Românesti, Vlad Tepes. Faima sa în Europa si în lume s-a datorat si se datoreaza nu atât stralucitelor sale victorii antiotomane, asa cum ar fi fost firesc, ci propagandei deosebit de intense, adevarata capodopera de intoxicare a opiniei publice, defasurata de regele Ungariei. Matei Corvin, care a atribuit lui Vlad Tepes cele mai cumplite fapte, cele mai mârsave tradari si intentiile cele mai negre tocmai pentru a-si scuza si justifica propria sa inactivitate pe frontul luptei antiotomane dupa ce primise importante ajutoare din apus destinate acestui scop.

Faptul ca Matei Corvin a declansat o astfel de actiune propagandistica este firesc si explicabil. Mai putin firesc si mai greu de înteles este însa succesul pe care el l-a înregistrat pe lânga cei carora si s-a adresat. Din acest punct de vedere credem ca lucrurile pot fi lamurite daca ne oprim atentia asupra Venetiei, stat cu puternice interese în Peninsula Balcanica, Marea Egee si Mediterana Orientala, dar si cu diplomatia cea mai dezvoltata din epoca, ce nu putea fi înselat în interpretarea unor fapte concrete decât daca dorea el sa se întâmple acest lucru. Ceea ce Venetia a acceptat ca adevarat stiind ca este neadevarat, evident ca a fost acceptat si de alte state apusene cu interese mult mai mici în privinta evenimentelor de la Dunarea de Jos si mult mai putin pricepute în activitatile diplomatice.

Regele ungar seamana confuzie

La sfârsitul anului 1461, aproape imediat dupa ce s-a produs ruptura decisiva dintre Vlad Tepes si otomani, Venetia a alertat pe Matei Corvin în legatura cu iminenta unui razboi cu otomanii si a încercat, de asemenea, sa realizeze o reconciliere între acesta si împaratul german Frederic III, dar fara a reusi.

Peste putin timp, la 4 martie 1462, trimisul Venetiei la Bude, Pietro Tommasi, anunta Senatul ca fusese chemat de rege care ia dat sa citeasca scrisori primite de la un sol de-al sau de pe lânga Vlad Tepes, prin care aceste îl înstiinta despre pagubele pricinuite de el otomanilor, despre multimea celor ucisi pe care i-a vazut "dupa numarul capetelor înfatisate", afara de acei ce au fost arsi în locuitele acelea. Din aceasta scrisoare, care se refera, de fapt, la cea trimisa de Vlad Tepes la 11 februarie, rezulta ca Matei Corvin a utilizat rezultatele expeditiei victorioase a voievodului Tarii Românesti pe care-l considera vasalul sau în scopul obtinerii de fonduri din Italia, trimisul venetian cerând, în acest sens "denarîj per subventione". De asemenea, se constata ca ecoul faptelor de vitejie ale lui Vlad Tepes a fost receptat foarte repede la venetia care, aproape imediat, la 20 martie, le-a facut cunoscute si la Roma.

O a doua scrisoare trimisa de Pietro Tommasi la Venetia dateaza din 27 mai. In ea ambasadorul înfatiseaza superiorilor sai situatia de la Dunarea de Jos asa cum se prezenta în preajma declansarii marii campanii sultanale. In primul rând, el vorbeste despre uriasa armata a lui Mehmed II pe care, dupa anumite zvonuri, o considera de 200 000 de oameni, dintre care 20 000 de ieniceri, si arata ca trei ar putea fi directiile de atac: Tara Româneasca, Transilvania sau Belgradul, primele doua fiind însa cele mai probabile. Apoi este amintita o flota fluviala otomana de 300 de vase, pe care sultanul a introdus-o pe Dunare pentru a-l ajuta la travedrsarea fluviului. Urmeaza informatii referitoare la Vlad Tepes despre care se spune ca a trimis toate femeile si toti copiii în munti, în timp ce el cu ostirea sa pazea Dunarea. Se afirma ca la curtea din Buda toata lumea se mira ca Tepes nu a trimis dupa ajutor, iar regele arata ca este hotarât sa se duca sa lupte cu turcii. La sfârsitul scrisorii ambasadorul face câteva consideratii cu privire la posibila evolutie viitoare a evenimentelor asa cum o întrevedea el, consideratii dintre care unele vor fi infirmate, dar altele confirmate. Astfel, el considera ca Vlad Tepes va fi înfrânt usor de uriasa armata otomana, ceea ce nu se va întâmpla, dupa care regatul maghiar va fi si el înfrânt la fel de usor, ceea ce din nou nu se va întâmpla tocmai pentru ca Tepes nu se va lasa zdrobit, sau regele Matei Corvin va ajunge la un acord rusinos pentru întreaga crestinatatea, ceea ce într-adevar se va întâmpla în ciuda victoriei domnitorului român. Din aceasta scrisoare se observa ca ambasadorul venetian la Buda ajunsese sa cunoasca destul de bine capacitatea militara a Ungariei si Ñdorinta regelui ei de a se confrunta cu Imperiul otoman. In acelasi timp, el nu punea la îndoiala faptul ca Vlad Tepes era hotarât sa faca orice sacrificiu pentru a-si apara tara dar, necunoscând lucrurile de aproape, credea ca o eventuala reusita ar fi fost imposibila în fata avalansei otomane.