Enciclopedia Vistieria - Istoria românilor

Formarea unui popor este un proces continuu, aşa cum şi existenţa unui om este un proces dinamic şi continuu. Din anumite puncte de vedere cineva poate spune nu mai sunt acelaşi om deşi din alte puncte de vedere este evident că este tot el însuşi. La fel şi popoarele. Atâta vreme cât nu sunt schimbate, anumite caracteristici esenţiale pot apărea mereu înnoite. Dar odată cu schimbarea acelor elemente fundamentale - totdeauna spirituale - apare un popor nou¹.

Fenomenul romanizării nu este pentru secolul III o noutate, aşa cum nu era nici pentru secolul I. Dar în această perioadă se desăvârşeşte un proces amplu şi profund ce separă cea mai mare parte din iliro-tracii romanizaţi de restul romanităţii: formarea poporului român. Secolul al III-lea al erei creştine surprinde tocmai această trecere. Multele comunităţi protoromâne, răspândite din vestul Asiei Mici până în Noricum, din insulele dalmate în posesiunile romane din Crimeea şi Sciţia Mare (nordul Mării Negre) şi din Moreea sau Peloponez în cei mai nordici Carpaţi, ajung să formeze un tot unitar, un întreg: Neamul Românesc. Uniţi nu doar printr-o limbă comună, o dezvoltare specifică a limbii latine, ci şi printr-o religie comună, printr-o viaţă religioasă comună, printr-o conştiinţă comună asupra rolului propriei existenţe, printr-un specific naţional, protoromânii sunt adunaţi acum într-un organism spiritual şi material unic. Desigur, nu se poate fixa o dată a acestei treceri de la comunităţile apropiate spiritual şi material la întregul închegat care este un popor. Dar limita până la care s-a putut efectua această închegare nu poate trece mult de epoca retragerii aureliene (270-275).

Importanţa retragerii aureliene este destul de mare pentru Neamul Românesc. Separaţi administrativ de Imperiul Roman şi lipsiţi rapid de o viaţă urbană propriu-zisă, protoromânii din Transilvania, Crişana, Moldova, Galiţia şi Slovacia de mai târziu trec din procesul de extindere naţională de până atunci la cel de conservare, de supravieţuire. De ce? Din cauza imposibilităţii existenţei unei ierarhii bisericeşti superioare, din cauza permanentei conlocuiri cu păgânii şi a pierderilor provocate de-a lungul timpului de aceştia. De fapt, nu procesele fizice de extindere au încetat. Păstorii Români, de exemplu, ajungeau în continuare în mlaştinile Pripetului şi la poalele Caucazului. De asemenea este inevitabil ca în continuare entuziaşti creştini Români să încerce convertirea nu doar a păgânilor ce veneau la ei ci şi a altora de la distanţă. Dar nu mai aveau, nici unii, nici ceilalţi, sprijinul ierarhic, organic necesar, care să le menţină identitatea şi erau, încet dar inevitabil, asimilaţi.

Citeşte mai mult...

Împăraţii traco-iliri şi Străromâni

Primul împărat de certă origine tracică este Maximin Tracul (235-238). Acesta fusese păstor în regiunea sa natală, Moesia, şi fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorită capacităţii sale militare şi aspectului său impunător: avea 2,40m înălţime şi era uimitor de voinic. Vorbea latina cu accent tracic. Atins de bolile sufleteşti ce caracterizează de obicei pe deţinătorii puterii ajunsese, de exemplu, să îşi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne şi 27 de litri de vin pe zi etc¹. Mai mult, ridicarea sa pe tron a făcut-o prin asasinarea binefăcătorului său !!²

Tot prin crimă urcă pe tron şi Decie (C. Messius Decius), în 249, fiind şi el de origine traco-iliră(3). Domneşte până în 251. Urmează: Marcus Acilius Aureolus (267-268) şi el de origine umilă, ca majoritatea imensă a împăraţilor traco-iliri, Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270), Aurelian - Lucius Domitianus Aurelianus - (270-275), Probus - M. Aurelius Probus - (272-282) din Sirmium(i), Marcus Aurelius Carus (282-283), Aurelius Valerius Diocletianus (284-305) vestit duşman al Creştinismului, Valerius Maximianus Herculis (286-305), persecutor înverşunat al ucenicilor lui Hristos, Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare şi unul dintre împăraţii păgâni cei mai toleranţi (poate şi din pricina religiei soţiei sale Elena – care era creştină), Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311) mare persecutor al creştinilor, Galerius Valerius Maximinus Daia (305-313), şi el un mare duşman al Bisericii, Flavius Valerius Severus (305-307), aflat cam pe aceeaşi linie şi, tot aşa, Valerius Licinianus Licinius (308-324), Domitius Alexander (308-328), Flavius Iulius Crispus (317-328). Urmează apoi primul împărat străromân, Sfântul Împărat Constantin Cel Mare (Flavius Valerius Constantinus Magnus; 305-337), fiul lui Constantius Chlorus şi al sfintei Elena - dacă de origine -, primul şi cel mai mare împărat al Neamului Românesc. Vin apoi urmaşii săi. Primul este Constantinus II (317-340), împărat arian, prigonitor al Bisericii, Dalmatius, nepotul Sfântului Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337, Hannibalius, de asemenea nepot al Sfântului Constantin cel Mare, august 335-337 (ambii au fost respinşi de armată după moartea Sfântului Împărat Constantin cel Mare); Constans, împărat cu adevărat ortodox (333-350), Vetranius (350), Constantius II, împărat arian (337-361), Constantinus Galus (351-354), Nepotianus (350), Flavius Claudius Iulianus, păgân şi mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostatul (361-363). Urmează o nouă dinastie străromână, deschisă de Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364), şi continuată de Flavius Valentinianus I (364-375), Flavius Valens (364-378), arian, Gratianus (367-383), împărat al Apusului, ortodox, Flavius Valentinianus II (375-392), Flavius Constantius III (417-421), Valentinian III (425-455), Marcianus (450-457), Leon I Thrax (Tracul) (457-477), Leon II (456-474), Vitalianus (513-515), Anastasius (491-518), Iustin I (518-527), Iustinian I (527-565), Flavius Iustinianus II (565-578), Tiberius (578-582), Focas (602-610), ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Romania), care Imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu grecesc, zis Romaic (cunoscut ca Imperiul Bizantin).

Citeşte mai mult...