Prima pagină Istoria universală
Kosovo Imprimare
Articole - Perioada contempoarană
 
de Gh. Zbuchea

Denumirea de Kosovo în zilele noastre corespunde unei anumite realitati politice, respectiv, o parte componenta a Iugoslaviei ce a aparut în toamna anului 1945 ca "regiune" si apoi "provincie" a Iugoslaviei. Are o întindere de 10 887 km patrati, cuprinzând câmpii, dealuri si munti. In aceasta zona exista cele doua câmpii, Kosovo si Metohia, ce au si dat o denumire oficiala  Kosovo Metohia  folosita de regula si astazi la Belgrad.

In vremurile trecute, pâna în 1945, aceasta zona nu a alcatuit niciodata o unitate statala independenta sau autonoma. Situata în inima Balcanilor, s-a aflat sub stapâniri din cele mai diverse. In Antichitate, a facut parte din statul macedonean si apoi din Imperiul roman, prelungit în Evul Mediu prin Imperiul bizantin. In jurul anului 1180, zona a fost ocupata de Stefan Nemania, conducator al nucleului statului sârb format spre Apus, în imediata apropiere. In secolele XII-XIV dinastii sârbi din familia Nemanilor au facut din aceasta zona centru al autoritatii lor. Multa vremea, Capitala a fost la Prizren. Alaturi la Pec a fost ridicat un complex bisericesc ce a fost centrul Patriarhiei sârbe autocefale, unde s-a aflat conducatorul spiritual al sârbilor între secolele XIII-XVIII.

La 15 iunie 1389 pe câmpia Kosovopolje (Câmpia Mierlei) din imediata apropiere a orasului Pristina, a avut loc o batalie între fortele otomane, conduse de sultanul Murad I, însotit de fiul sau preferat, Bayezid, si o coalitie a unor forte conduse de trei dinasti ce stapâneau fiecare portiuni mai mari sau mai mici din teritoriul kosovar, respectiv cnezii Lazar si Vuk Brancovici si regele Bosniei, Tvrtco. Intre fortele participante s-au aflat si contingente ale românilor (vlahilor) sud-dunareni. Multa vreme, istoriografia româna a crezut ca acei vlahi pomeniti în izvoare ar fi fost un corp de oaste trimis de Mircea cel Batrân. Fortele tuturor beligerantilor nu depaseau 30 000 de oameni, iar rezultatul bataliei a fost indecis. Faptul ca, în acea zi a bataliei, au murit atât sultanul Murad, cât si cneazul Lazar a facut ca, ulterior, începând cu secolul XVI, în bogatul epos pe care sârbii l-au creat si l-au transmis pe cale orala, dimensiunile bataliei sa capete proportii mitice si sa devina un simbol al eroismului si rezistentei, precum si un stimulent pentru lupta împotriva adversarului, considerat în egala masura opresor al neamului si al credintei. Aceasta viziune a fost integrata ideologiei nationale elaborate mai târziu si are reverberatii pâna în zilele noastre, Kosovo fiind considerat un simbol în egala masura al nationalitatii si al rezistentei sârbe.

Dupa batalia de la Kosovo, teritoriul a fost treptat integrat în sistemul otoman. Timp de mai multe veacuri, pâna la 1912, a existat vilayetul Kosovo.

In 1912, în vremea primului razboi balcanic, armata sârba a ocupat întreaga zona, care a devenit, apoi, prin Tratatul de pace de la Bucuresti din 1913, parte integranta a Regatului Serbiei.
Citeşte mai mult...
 
Povestea unchiului Sam Imprimare
Articole - Epoca modernă

"Unchiul Sam te asculta", "Unchiul Sam vegheaza". Expresii pe care le-ati întâlnit în filme sau în carti. Toata lumea stie ca "Unchiul Sam" (Uncle Sam) este sinonim cu Statele Unite ale Americii sau cu guvernul american.


"Unchiul Sam" a fost un personaj real. Numele lui era Samuel Wilson. S-a nascut în localitatea Menotomy (astazi Arlington) din statul Massachusetts, la 17 septembrie 1766. La vârsta de 22 ani s-a instalat, împreuna cu fratele lui, Ebeneger, în oraselul Troy, statul New York. Era un om harnic, plin de initiativa si cu mult umor. S-a casatorit cu Betsey Mann, fiica unui veterean din razboiul pentru independenta al Statelor Unite. Concitadinii li se adresau "Unchiul Sam" si "Matusa Betsey".

Cei doi frati au început o afacere cu doua macelarii, care puteau prelucra 150 capete de vita pe zi.

In anul 1812, guvernul american a întemeiat o importanta baza de antrenament pentru trupele federale, angajate în razboiul cu Marea Britanie. Furnizorul armatei americane, Elbert Anderson Jr., cauta o sursa care sa îi asigure carnea necesara pentru hrana celor 5 000 soldati stationati în tabara de lânga Troy. Fratii Wilson au început sa livreze ratiile cerute în lazi din lemn de stejar, pe care figurau, conform contractului, initialele "E.A.U.S." (adica Elbert Anderson Statele Unite).

La începutul anului 1813, în cursul unei inspectii, cineva a întrebat ce însemnau cele patru initiale. Se pare ca unul dintre lucratori, un irlandez glumet, Joans W. Gleason, a oferit urmatoarea explicatie: sunt initialele lui Elbert Anderson si ale Unchiului Sam. Exprepresia a prins repede si ea s-a aplicat, initial, oricarei proprietati a Statelor Unite. Aparea deja, în septembrie 1813, si în articolele din presa.

Caricatura înfatisându-l pe Unchiul Sam, ca o personificare a Statelor Unite ale Americii, a capatat forma la începutul anilor 1830. Peste 40 ani, desenele lui Thomas Nast îl înfatisau pe Unchiul Sam, cu barba, în pantaloni cu dungi si familiara palarie înalta.

In 1917, James Montgomery Flagg a creat imaginea clasica a Unchiului Sam, aparuta pe afisele de recrutare, care se adresa privitorilor: "Am nevoie de tine pentru armata Statelor Unite".

Cel care a oferit modelul pentru aceste desene, Samuel Wilson, era un om înalt, îmbracat dupa moda anului 1812. Stim ca a existat un tablou care îl înfatisa, dar el nu s-a pastrat. Samuel a murit la 31 iulie 1854, la vârsta de 87 ani. A ramas pentru posteritate cu imaginea creata de desenatori si caricaturisti.

Sursa: Magazin istoric

 
Osetinii cine sunt ei? Imprimare
Articole - Epoca modernă

de Artur LEŞCU

Osetinii sunt urmaşii alanilor, sarmaţilor şi sciţilor. Actualmente osetinii populează preponderent versanţii sudici şi nordici a masivului Caucazian central. Teritorial ei formează Republica Osetia de Nord – Alania (suprafaţa – aprox. 8 mii km2 , capitala – or. Vladikavkaz) şi Republica Osetia de Sud (suprafaţa – 3,4 mii km2, capitala – or. Ţhinval/Čreba. În pofida dispărţirii geografice şi teritoriale, în ambele părţi ale Osetiei locuieşte acelaşi popor, cu aceeaşi cultură şi limbă. Împărţirea dată s-a efectuat la dorinţa Kremlinului în anul 1922 fără o oarecare luare în consideraţie a dorinţei osetinilor. Prin această hotărâre Osetia de Nord a fost atribuită Rusiei iar Osetia de Sud respectiv Georgiei. Pe timp de 7 decenii care au urmat Osetia de Sud nu a simţit vreun disconfort major din cauza acestei împărţiri (dacă nu luăm în consideraţie unele încercări de a implementa cultura şi limba georgiană) deoarece intrau în componenţa aceluiaşi stat mare – URSS.În zilele noastre numărul osetinilor în întreaga lume consituie în jur de 640-690 mii oameni, dintre care în Osetia de Nord – 420-440 mii, Osetia de Sud – 70 mii, în diferite regiuni ale Rusiei – 60-80 mii, în Georgia – 50-60 mii, în statele din fosta URSS – 20-30 mii, în Turcia şi Siria – 11-12 mii, în stalele Europei, Americii şi Australia – 12-15 mii.

Pe parcursul istoriei sale poporul osetin a trecut atât prin perioade de o înflorire, întărire şi influenţă majoră în primul mileniu al erei noastre, cât şi prin perioade de o nimicire catastrofală în timpul invaziei tătare şi a şchiopului Timur în secolele XIII – XIV. Catastrofa totală, care a cuprins Alania a adus la nimiciri masive de populaţie, distrugerea bazei economice şi a statalităţii. Rămăşiţele acestui popor atât de influent în perioadele precedente (după unele date nu mai mult de 10-12 mii de oameni) pentru aproximativ 5 secole au fost izolate în văgăunele din munţii Caucazului. Pe întreaga durată a acestei perioade legăturile externe se limitau doar la contacte cu vecinii. În schimb, datorită acestei izolări, osetinii şi-au păstrat cultura, tradiţiile şi limba sa în forma iniţială.

Au trecut secole, şi poporul osetin s-a ridicat din cenuşă, a crescut considerabil numărul de locuitori. Către prima jumătate a secolului al XVIII-lea în legătură cu lipsa de spaţiu, condiţiilor aspre de trai în munţi şi situaţia geopolitică complicată în regiune în faţa poporului osetin a apărut foarte acut problema intrării în componeneţa Rusiei pentru a se extinde pe noi teritorii. După înfrângerea Turciei în războiul ruso-turc din 1768-1774 influenţa Rusiei în regiunea dată a crescut considerabil, ea permiţându-şi să acţioneze mai hotărât pentru realizarea scopurilor sale coloniale în Caucaz. După încheierea păcii de la Cuiciuc-Cainargi din 1774 a urmat şi alipirea Osetiei la Rusia. La început supunerea administrativă a Osetiei purta doar un caracter formal, populaţia încă un timp îndelungat păstrându-şi independeţa faţă de administraţia rusească. În văgăunele osetine permanent izbucneau răscoale, ca de exemplu Răscoala Digoră din anul 1781.

Vestita artă militară alană şi înclinaţia spre fapte de arme nu a pierit în istorie împreună cu alanii. Ea a renăscut din urmaşi, pentru care serviciu militar şi apărarea patriei întotdeauna ocupă un loc de cinste.

Cel mai strălucit, poporul osetin şi-a manifestat calităţile sale, moştenite de la strămoşii săi, în al Doilea Război Mondial. La numărul de populaţie din anul 1941 de 340 mii de oameni, 90 mii au plecat la război, 46 mii au pierit în lupte, 34 au devenit eroi ai Uniunii Sovietice (asta este cel mai înalt indice în conformoitate cu numărul de populaţie dintre toate popoarele din URSS), mai mult de 50 de persoane au devenit generali şi amirali.

Sursa: Revista AXA
 
Apariţia şi evoluţia problemei kurde Imprimare
Articole - Perioada contempoarană

Iurie GOGU
masterand, Facultatea de Istorie si Filosofie USM

Kurzii sunt un popor din familia indo-europeană. Astăzi, populaţia kurdă numără între 35-40 mln. de oameni dintre care cea mai mare parte locuiesc pe teritoriul Turciei. Kurzii se mai pot găsi în Iran, Irak, Siria, Transcaucazia, Kirghizia, Kazahstan chiar şi în Europa, America sau Australia. În Turcia sunt cca. 20 mln. de kurzi ceea ce constituie 45,3 % din totalul  populaţiei kurde şi 21-25 % din totalul populaţiei Turciei. În Iran locuiesc   aproximativ 7-9 mln. de kurzi sau 14% din populaţia Iranului. În Irak există între 4-6 mln de kurzi.  În Siria 8% din numărul populaţiei sunt kurzi  constituind aproximativ 1,5 – 2 mln.  În fostele republici ale Uniunii Sovetice locuiesc 300 de mii de kurzi. În Liban tot în jur de 300 de mii.  Regiunia populată de kurzi se numeşte Kurdistan – adică arie de trai a poporului kurd cuprins între Munţii Anatoliei la Nord-Vest, râurile Tigru şi Eufrat  la Sud-Est şi pustiurile nemărginite din partea de Sud-Vest a  Iranului. Kurzii reprezintă cea mai mare naţiune din lume care nu a avut şi nici nu are un stat naţional. Ei vorbesc limba kurdă din familia indo-europeană  şi folosesc trei alfabete – cei din Turcia folosesc alfabetul latin, în Iran şi Irak se folosesc de alfabetul arabo-persan iar pe teritoriile fostului spaţiu sovetic – chirilic.  Teritoriul etnic nu are hotare bine fixate care cuprinde o suprafaţă de circa 500 – 530 mii km2. Din punct de vedere confesional marea majoritate a kurzilor sunt mulsumani suniţi (ei recunosc mai multe cărţi religioase decât musulmanii şiiţi). Musulmanii suniţi îşi trag descendenţa de la Ali. Suniţii sunt mai deschişi spre schimbări  şi îi uneşte credinţa într-un singur Allah. Kurzii au şi religii tradiţionale istorice precum religia alevită de la aleviţi. Printre kurzi, în special în Liban, există o comunitate a kurzilor creştini. Problema organizării kurzilor este destul de contradictorie ei sunt pomeniţi în izvoarele siriene, babiloniene, egiptene, urartu cu numele de „carduhi”. Xenofon, istoricul grec, spune că atunci când grecii sau întors în anul 401 din expediţia din Asia au trecut prin teritoriile carduhilor, fiind un popor feroce care apără cu mult sânge pământul natal. Se consideră că aceştea sunt strămoşii kurzilor de astăzi însă ulterior sa constatat că aceşti carduhi nu sunt de origine indo-europeană. Strămoşii lor trăiau mai la est de carduhi. Cea mai mare parte a istoricilor orientalişti – Diakonov, Amin Zaki, Minorski etc. – consideră că kurzii sunt un rezultat al sintezei dintre multe popoare antice care au locuit în Orient – huriţi, mezani, metani etc. Teoriile contemporane consideră că cei mai apropiaţi strămoşi ai kurzilor sunt totuşi mezii şi fac această concluzie că graiul este foarte apropiată de al  mezilor.  De mai mult de 4000 de ani kurzii locuiesc în Asia Inferioară.
 
Până în sec. XVI  istoria kurzilor este descrisă fragmentar. Ei nimeresc în sfera de influenţă a Imperiului Otoman şi Iran. Sultanul turc a purtat relaţii de vasalitate cu conducătorii (şeihii) kurzi. În secolul al  XIX-lea Mahmud al II-lea cucereşte definitiv Kurdistanul şi îl anexează în 1834 la Iperiul Otoman. Astfel începe mişcarea de eliberare antiotomană. Împotriva dominaţiei otomane sau răsculat sute de mii de kurzi care au fost conduşi de emirul Badirhan-bei, care chiar şi-a bătut şi o monedă proprie.  Acest emir nerecunoscând suveranitatea Turciei  a format  bazele statalităţii kurde.  Însă după un anumit timp Badirhan-bei este exilat în Siria la Damasc.
Citeşte mai mult...
 
Loja italiană “Propaganda Due” Imprimare
Articole - Perioada contempoarană

de  Racu Octavian


Organizaţiile secrete au fost cele care deseori au deterinat mersul istoriei. Marea Revoluţie franceză, ruinarea imperiilor în epoca modernă, provocarea crizelor economice nu au avut loc fără împlicarea structurilor oculte, care preferă mai mult să-şi spună „discrete” decât „secrete”. În acest material vom vorbi despre „Propaganda Due” (sau pe scurt „P-2”), loja masonică care timp de câteva zeci de ani a menţinut Italia în stare de frică şi teroare.

Iniţial doar o anticamera


Deseori masoneria nu se prezintă ca o asociaţie atât de caritabilă cum ar dori să pară, iar în spatele actelor de binefacere şi discursuri umaniste de multe ori se ascund afaceri ilegale, reglări de conturi, asasinate. Vom vorbi mai jos despre cazul lojei italiene „Propaganda Due” (sau P2), care declanşase un scandal de proporţii, în activitatea sa descoperindu-se implicarea directă a unor persoane politice de rang înalt, serviciilor secrete şi Mafiei, fapt care a determinat scoaterea în afara legii a acesteia în 1981. Organizaţia secretă „Raggruppamento Gelli Propaganda Due” (sau prescurtat „Propaganda Due”) a fost creată în 1877, în calitate de anticameră ai „Grande Oriente d’Italia” (aşa cum este, spre exemplu „Rotary Club” astăzi). În perioada celui de al doilea război mondial aceasta îşi schimbă denumirea în P2, când „loja mamă” a decis să acorde câte un număr lojilor sale. În 1960 organizaţia număra în jur de 14 membri. Dar de obicei în astfel de instituţii nu atât numărul contează, cât calitatea membrilor şi poziţia lor în societate. În 1966 Giordano Gamberini, Marele Maestru al Marelui Orient de Italia (cea mai puternică organizaţie masonică din Peninsulă), decide să strângă într-un Atelier unic elita politică şi economică, pentru a supraveghea hotărârile de înalt nivel şi a elimina fragmentarea vieţii sociale italiene. Anume organizaţie „Propaganda Due” urma să servească acestui scop. După ce în 1976 în fruntea lojei vine Licio Gelli, organizaţia începe să crească simţitor. Mai târziu, listele care vor fi găsite de poliţie în timpul percheziţiilor la vila lui Licio vor arăta că organizaţia ajunsese să aibă peste 1000 de membri.

Biografia lui Licio Gelli pare destul de interesantă. Şi-a început cariera prin colaborarea cu regimul fascist a lui Mussolini în „Cămeşile Negre” , iar la mijlocul celui de al doilea război mondial devine un fervent susţinător al aliaţilor britanici şi americani, având relaţii de colaborare cu serviciile secrete ale acestora. Totuşi, nu ignoră nici sovieticii. În perioada în care a fost refugiat în Argentina, acesta colaborează cu agenţii KGB, care îi promit muşamalizarea trecutului său fascist oferindu-i posibilitatea de a se întoarce acasă.

E greu de crezut că un astfel de Ostap Bender al Italiei ar putea ignora oportunităţile pe care le oferă apartenenţa la o lojă masonică, cu atât mai mult, atunci când se află în postura de lider al unei organizaţii cum este „Propaganda Due”. În 1976 P2 se distanţează de „Grande Oriente d’Italia” şi continuă să-şi consolideze influenţa în societate.

Citeşte mai mult...
 
Romania sau Imperiul Roman cu capitala la Bizanţ Imprimare
Articole - Antichitate

Constantin cel Mare, Sfântul Constantin cel Mare, a fost şi rămâne una dintre cele mai mari personalităţi ale Istoriei. Etnic şi spiritual a fost străromân în cel mai clasic sens al cuvântului. Sau, cu alte cuvinte, el este primul – şi probabil cel mai mare – domnitor român1. Crescut pentru a sluji şi - posibilitatea nu se excludea niciodată în marile familii - pentru a conduce Imperiul Roman, cu multiple legături tracice - atât de sânge cât şi spirituale - convertit la Ortodoxie, dar păstrând în permanenţă o linie diplomatică necesară, totuşi fără a se depărta de Dumnezeu, sinteză a geniului diplomatic şi organizatoric roman şi a entuziasmului şi misticismului traco-ilir, Sfântul Constantin cel Mare rămâne o pildă de neegalat în toată istoria civilizaţiei creştine. (Tocmai de aceea este şi ponegrit şi antipatizat de cei ce se opun lui Dumnezeu). El s-a născut la Niş şi a crescut în complexul mediu al traco-romanilor şi protoromânilor aflaţi la putere în Imperiu. Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexităţi este faptul că a trebuit, atunci când tatăl lacom de putere şi-a abandonat soţia - pe Sfânta Elena - să se obişnuiască a trăi între mama vitregă, fiică a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romană) şi mama sa adevărată. Este de mirare cum, în aceste condiţii vitrege, a izbutit să devină creştin, şi încă unul de asemenea impresionantă dimensiune spirituală. Desigur, nu trebuie să idealizăm în stil pietist imaginea Sfântului Constantin. Drumul său către Hristos a fost, ca la aproape absolut toţi oamenii, un drum lung şi greu în care ispitele au fost multe. El a fost multă vreme influenţat de religia tatălui său - pe care sigur, dincolo de nedreptatea făcută mamei sale, l-a iubit şi admirat. Dar în final nu doar a acceptat creştinismul, ci s-a făcut şi propovăduitor al acestuia în tot Imperiul. Şi este cazul să subliniem faptul că a fost propovăduitor al creştinismului, nu persecutor al altor religii. El nu a impus credinţa sa nimănui, chiar dacă şi-a susţinut-o pe a sa şi s-a străduit să creeze armonie între feluritele religii din Imperiu. Introducerea elementelor creştine a făcut-o treptat şi cu multă diplomaţie, evitând tulburările, pe care le considera primejdioase pentru Imperiu2. Acest lucru dovedeşte de altfel şi realitatea şi vechimea adeziunii sale la creştinism.

                

În acelaşi timp însă a avut grijă şi să îşi îndeplinească îndatoririle creştineşti personale. Să nu uităm că mult admirata biserică Sf. Petru din Roma i se datorează, ca şi cea din Lateran, ca şi Biserica Sfântului Mormânt (a Învierii) din Ierusalim, cea a Naşterii Domnului din Bethleem şi cea a Înălţării de pe Muntele Măslinilor. Tot el a ridicat şi alte locaşuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia şi Antiohia şi le-a înzestrat cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat în Bizanţ, cea mai vestită fiind biserica Sfinţilor Apostoli3.

Dar ceea ce conferă domniei sale o semnificaţie care este superioară pentru noi, Românii, celei general creştine, este acel act uimitor al mutării capitalei de la Roma la Bizanţul tracic. Mutarea capitalei are o semnificaţie aparte. Constantin cel Mare nu a fost singurul împărat ce ar fi avut nevoie de un post de conducere mai bine plasat decât Roma. Mai mult, au fost împăraţi care, prin aşezarea preferenţială într-o anumită localitate, fie ea Săruna (Salonic), Sirmium sau alta, au transformat respectiva localitate într-un fel de capitală personală4. Gesturile acestea erau totuşi extrem de limitate, neavând un caracter oficial şi fiind puţin durabile. Constantin a fost singurul care a îndrăznit să facă acest gest incredibil: să mute capitala Imperiului Roman de la Roma în alt oraş al Imperiului. Roma era Oraşul, era Capitala; toate drumurile duceau la Roma. Cum să o înlocuieşti? Cu ce?

Citeşte mai mult...
 


© Copyright 2009  vistieria.ro - Toate drepturile rezervate. Web design - ArtGround.roSitemap