Un lung sir de domni s-a succedat pe tronurile arilor Române. Despre unii dintre ei avem stiri mai multe, altii s-au pierdut în negura timpului, amintirea lor fiind pastrata doar în câte un pomelnic de manastire.

 

Cum se traia la curtile domnesti de odinioara? Care erau ceremonialurile legate de momente însemnate?
Magazin istoric a prezentat cititorilor sai unele evocari ale vietii de la aceste curti, asa cum le-au pastrat cronicile, documentele vremii, însemnari ale calatorilor straini s.a.
Colaboratoarea noastra, cercetatoare la Arhivele Nationale din Iasi, înfatiseaza acum momentul solemn al începutului de domnie.

Singuri stapânitori

Despre ceremonialul încoronarii domnilor arilor Române izvoarele istorice dau informatii cu parcimonie, iar istoriografia a abordat sumar si tangential aceasta problematica. Mai toate cronicile românesti si descrierile calatorilor straini contin, totusi, câteva stiri referitoare la încoronare, însa cel ce va socoti "ca merita osteneala sa spunem câte ceva despre obiceiurile si ceremoniile care se faceau la înscaunarea domnilor de odinioara" este Dimitrie Cantemir. In a sa Descriere a Moldovei, dedica un capitol exclusiv acestui subiect. Tot el face si o periodizare a ceremonialului încoronarii.
Astfel, a existat o prima etapa "de putine ceremonii", o alta de "mai multe solemnitati" si o a treia devenise mai complicat si când "cu totul altul este modul de a se înscauna domnul Moldovei", dupa ingerintele otomanilor în desemnarea domnilor români. Condica lui Gheorgachi (1762) descrie a treia etapa, însa pentru secolul XVIII.

 

Forma de organizare institutional-statala a statelor medievale românesti ara Româneasca si Mpldova a fost monarhia, fiind conduse de un domn sau voievod (principe, duce, palatin), ajutat de sfatul domnesc. Potrivit principiului de drept dominium eminens, atributiile domnului erau foarte largi. Astfel, atât domnul Moldovei - "singur stapânitor a toata tara Moldovei" cât si cel al arii Românesti - "domn stapânind si domnind peste toata ara Ungro-Vlahiei" - erau stapâni de drept divin, invocând mostenirea imperiala bizantina prin vocabula "IO" din titulatura, ocupând tronul "din mila lui Dumnezeu".
In sec. XIV-XVI la domnie s-au aflat dinastiile fondatorilor statalitatii: în Moldova, Bogdanizii sau Musatinii, iar în ara Româneasca, Basarabii. Succesiunea dinastica a functionat pâna la sfârsitul secolului XVI în baza sistemului ereditar-electiv, respectiv domn ales dintre membrii familiei domnitoare - exprimat în sintagma: "sa fie neam de domn si tot neamul sau domni!" Aceasta cvasi-etmisivitate la tron a tuturor descendentilor pe linie masculina de "os domnesc", revenind atât fiilor, cât si fratilor unui voievod anterior si chiar urmasilor pe linie nelegitima, a împietat asupra statutului dinastic în ambele tari românesti, provocând perioade de instabilitate interna.

 

Pentru preântâmpinarea unor asemenea situatii, voievozii români îsi asociau la domnie, în viata fiind, un frate sau un fiu. Domnul îsi desemna succesorul, pe care îl dorea sa fie ales de boieri la moartea sa. Astfel, Alexandru cel Batrân, pe fiul sau, Mihail.

 

Noul domn ales, "unsul lui Dumnezeu", trebuia consacrat ca "stapân al tarii din mila lui Dumnezeu" prin cele doua ceremonii distincte, învestitura si încoronarea.

O sinteza informativa adresata Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în octombrie 1948 a furnizat, din câte am înteles, datele pe baza carora s-au purtat discutiile în cadrul sedintei Secretariatului C.C. al P.M.R. din 25 noiembrie. Documentul evidentiaza cele mai importante reactii provocate de "cruciada" ateista declansata de directiva Ministerului Invatamântului din septembrie 1948.

    Sfinti noi cu barba *Pe unde i-a suflat Dumnezeu omului viata? *"Copiii nostri vor creste ca vitele" *Bisericile crestine se sprijina între ele *Gheorghiu-Dej recunoaste: "Avem în partid o masa care are sentimente religioase"

Autorii sintezei, surprinsi de vigoarea nemultumirilor manifestate la nivelul întregii tari, încearca sa acrediteze ideea ca totul s-ar datora faptului ca "aceste masuri au trebuit sa fie aplicate de corpul profesoral vechi si plin de toate pacatele regimurilor trecute", si nu atasamentului populatiei fata de traditile crestine. Este evidentiata apoi vina ministerului, care transmisese dispozitiile sale fara nici un fel de instructiuni precise. Mai mult, unul dintre demnitarii ministeriali afirmase cu lipsa de raspundere "ca icoanele se pot face uitate cu ocazia curateniei prin scoli, iar în locul lor s-ar putea pune tablourile conducatorilor nostri". Si pentru a arunca paie pe foc, în câteva scoli din judetul Romanati s-au pus "tablourile lui Marx, Engels etc. în acelasi loc unde au fost icoanele, fara explicatii, dând posibilitatea copiilor sa spuna acasa ca în locul icoanelor vechi sunt acum sfinti noi, cu barba".
   

Un episod de-a dreptul scandalos s-a produs în judetul Vâlcea. Delegatul ministerului, Hersovici, a tinut o conferinta în fata cadrelor didactice. El "s-a apucat sa discute amplu problema existentei sau inexistentei lui Dumnezeu, insistând ca Dumnezeu nu exista". Si pentru a fi cât mai convingator, "a combatut religia, care spune ca omul a fost facut de Dumnezeu. In timpul acestei expuneri a întrebuintat expresii nepotrivite, ba unele chiar triviale, spunând ca se pretinde ca omul a fost facut din lut, caruia Dumnezeu i-a suflat viata. Dupa cum se stie, omul are mai multe gauri. Se pune atunci întrebarea: pe care gaura i-a suflat Dumnezeu omului viata. Si apoi, daca omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, va închipuiti cum este creatorul lui .
   

De remarcat ca majoritatea celor prezenti erau religiosi. Dupa terminarea conferintei, atât în sala printre ascultatori, cât si în orasul Râmnicu Vâlcea, s-a iscat "o întreaga vâlva si nemultumire asupra felului cum a vorbit responsabilul ministerului si se comenta ca el si-a batut joc de religia crestina, pentru ca este evreu".
   

Au fost si alte cazuri, la fel de grave, ca în comuna Balcesti, jud. Arges, unde s-au distrus icoanele în fata elevilor, spunând ca asa e ordin de la P.M.R".

 

In afara acestor "cazuri nefericite", de "lipsa de abilitate", sinteza din care am citat cuprinde o sumedenie de exemple concrete ale rezistentei populatiei fata de masurile luate de autoritati. Autorii documentului erau indignati pentru ca toate acestea "au dat posibilitatea reactiunii ca în unele locuri sa se creeze o stare de spirit contra regimului, pe care apoi s-o speculeze în favoarea ei, erijându-se în aparator al credintei".

de  Nicolae Iorga

Mihai e înainte de toate, un ostas, în cel mai deplin si mai frumos înteles al cuvântului. Nu un ostas de prada, cum erau atâtia pe vremea lui, cum era rivalul si ucigasul lui de mai târziu, Basta; mâinile lui s-au patat de sânge numai în lupta cinstita. Bani a luat multi, dar era pentru plata lefilor, fara care nu se putea avea o armata gata oricând de luptp si împotriva orisicui: lui nu si-a adunat o comoara, ca sa i se închine. Crud n-a fost, nici când ar fi trebuit sa fie, pentru a înabusi cu sângele limbile de flacara ale rascoalei; n-a taiat capete decât acasa la dânsul, în tara Româneasca, ale boierilor ce se ridicasera împotriva persoanei sfinte a domnului lor; magnatilor ardeleni nu li s-a atins un fir de par din crestet. De raul altuia, fie si un dusman de moarte, nu s-a bucurat, si înaintea capului sângeros al lui Andrei Báthory el si-a întos fata compatimitor, spunând scurte cuvinte de plângere venite din inima; în urma sicriului acestui "crai" învins, îl vazura miscat, purtând crestioneste faclia, în asprele lui mâini deprinse cu sabia.

Nerabdator, pripit uneori, supus cu totul marilor visuri ce-i aratau calea catre culmile izbâ'ndei, ascunzându-i prapastia nenorocirii, viata lui, de când a început în adevar sa traiasca, e o revarsare de foc. Intre cei care schimbau vorbe de zabava când nevoia se arunca asupra lor, el mira si înspaimânta pe cine are a face cu dânsul si asupra caruia trece suflarea salbateca a mâniei sale. Nu cruta pe nimeni în cuvintele nemasurate ce i se desfac arzatoare de pe buzele înflacarate si sfarma, mai bucuros, astfel, într-o furtuna care-l linisteste, îl însenineaza iarasi, rodul unor îndelungate staruinti pe caile ceremonioase ale diplomatiei. Dar ce-i pasa lui în aceste clipe, când puterea ce zace într-însul se vadeste prin fulgerarea mustrarii si amenintarilor!

In aceasta furie de care e cuprins înaintea înselarii, încetinelii, nepriceperii altora, e o net'agaduita sinceritate. Nu e un Napoleon I-iul, care joaca un rol e tragedie pentru a misca pe cine nu-i cunoaste apucaturile. Dovada ca mânia aceasta nu-i strica nimanui mai mult. Si, când vede ce a facut, ca un sincer ce este, cainsa-l cuprinde întreg, fara sa se gândeasca, despre aceasta, la paguba lui. Ii pare rau ca a fost aspru, ca a înfruntat, si vrea sa i se ierte din inima.

Cede în dreptate, precum crede în Dumnezeum, care sa biruinta ostilor, socotind ce le-a facut sa se coboare pe câmpul de lupta. Poate fi, în adevar, ceva mai miscator decât, în timpurile de apriga nenorocire, fara tara, fara prieteni, fara familie — ucisa poate de dusmani, în urma — calatoria lui la împaratul, ca la un izvor de dreptate, ca la un rasplatitor dupa fapte, ca la un parinte si domn, caruia pâna la sfârsit i-a pastrat credinta?

Viteaz era cât se poate sa fie cineva. Ceva mai ascuns, mai prevazator, gata la minciuni sa fi fost si la calcarea juramintelor, stapânirea lui s-ar fi prelungit. Dar amintirea i-ar fi ramas alta, si el n-ar fi, cum este, un chip de curata si desavârsita poezie tragica.

Autorii de carti simtite îsi iubesc eroii. Mihai e mai vrednic de aceasta iubire decât foarte multi altii: pentru însusirile rare de soldat, pentru nenorocirea sa grabnica, si, nu mai putin, pentru rectitudinea sufletului sau limpede.

Si, când el e din poporul mieu raspândit si astazi supt toate stapânirile straine, apasat de o nedreptate care pe unele locuri e mai veche de o mie de ani, când el a încunjurat pentru totdeauna cu stralucire numele nostru si l-a buciumat în lumea larga din buciumele lui de razboi, când îrintr-însul s-a savârsit o data — singura data — uimitoarea minune a strângerii noastre laolalta sub acelasi steag de biruinta pe care-l vedem iarasi fluturând asupra-ni în cele mai nebune si mai sfinte visuri ale noastre, cum al putea sa nu închin prinosul smeritei mele iubiri Strabunului!

 

 

Dupa încheierea Tratatului de Pace de la Trianon (1920), cercurile politice ungare l-au contestat, promovând o politica revizionista, de "reparare a nedreptatii istorice". Incurajat si sustinut de marile puteri revizioniste, revizionismul ungar viza, în egala masura, importante teritorii din Iugoslavia, Cehoslovacia si România, state aparute sau care îsi desavârsisera unitatea la sfârsitul primului razboi mondial, dupa prabusirea Imperiului austro-ungar. Cele trei tari amenintate au semnat, în 1920-1921, conventii de alianta defensiva, constituind, în 1921, Mica Intelegere.

In 1921, fostul împarat habsburg, Carol IV, a încercat sa revina ca rege pe tronul Ungariei. Sosirea sa la Sopron, la 21 octombrie, a alarmat guvernul Horthy, care a adoptat o pozitie ferma, obligându-l pe fostul suveran sa paraseasca tara. Aceasta tentativa a stârnit reactia prompta a Micii Intelegeri, care a solicitat Budapestei sase puna capat pericolului creat de Casa de Habsburg în Europa Centrala. De asemenea, Conferinta ambasadorilor marilor puteri a cerut Ungariei, pe un ton imperativ, sa proclame pierderea drepturilor la tron ale fostului rege-împarat. In eventualitatea ca decizia era amânata, se legitima dreptul la interventie a statelor vecine.

Partenerii din Mica Intelegere au reactionat imediat: Cehoslovacia si Iugoslavia au mobilizat o jumatate de milion de oameni, iar România a concentrat opt divizii la granita de Vest.

Criza a fost depasita prin promulgarea unei legi de catre Parlamentul ungar, prin care se evita restauratia habsburgica.

Au urmat alte momente de încordare. In ianuarie 1928, granicerii austriaci au descoperit la granita cu Ungaria cinci vagoane de marfa cu arme automate de fabricatie italiana, transport expediat cu concursul lui Mussolini. In acte, vagoanele respective figurau ca transportând masini.

La 1 februarie acelasi an, într-o nota diplomatica, guvernul de la Bucuresti preciza ca "pentru moment, nici un conflict real nu a aparut datorita acestui incident între statele direct interesate, nici nu dorim sa acuzam sau sa suspectam pe cineva în legatura cu aceasta".

In replica, într-o cuvântare din 5 martie 1928, de la Debretin, primul ministru ungar, contele Bethlen István, afirma ca Ungaria doreste sa ajunga la o întelegere cu vecinii ei, dar nu o poate face deoarece acestia refuza sa încuviinteze revizuirea Tratatului de la Trianon. El preciza: "Scopul nostru nu este revizuirea Tratatului de pace, ceea ce noi dorim sunt frontierele. Cu actualele frontiere, nici o pace durabila nu se poate fonda — ele sunt o închisoare în care suntem închisi, având statele victorioase drept temniceri".

 

Vechi leagan de cultura si civilizatie româneasca, tara Maramuresului, locul de bastina al voievozilor Dragos si Bogdan, este cuprins între muntii vulcanici din gurpa nordica a lantului carpatic (tibles, Gutâi, Oas), masivul Rodnei si Muntii Maramuresului. tara Maramuresului reprezinta una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafata de aproape 10 000 km2.

Abrodarea problemei Maramuresului istoric în contextul creat de organizarea lumii dupa primul razboi mondial prin Conferinta de Pace de la Paris a adus în atentia opiniei publice românesti o serie de realitati pâna atunci neglijate. Punerea în discutie a frontierei de nord-vest a României a condus si la elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramures, menite sa aduca la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.

Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucuresti între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenta statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramures. La baza acestei decizii politice credem ca au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramuresul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc. specifice tarii Maramuresului. Caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa aiba cunostinta de respectiva prevedere.

   

Telegrame catre Bratianu

Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: "Adunarea Nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România". La baza respectivei prevederi se afla principiul nationalitatilor.

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: "Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!", maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa. La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia "pâna la Tisa" se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: "Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!".

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea "tarii locuite de rutenii din Ungaria", desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.

de Eugen Denize

 

"... Tara noastra care e poarta tuturor crestinilor si pe care poarta care e tara noastra Dumnezeu ne-a ferit pâna acum, dar daca aceasta poarta va fi pierduta, Dumnezeu sa ne fereasca de ceva, toata Crestinatatea va fi în mare primejdie". Astfel scria Stefan cel Mare conducatorilor statelor crestine, la 25 ianuarie 1475, anuntându le victoria din 10 ianuarie acelasi an contra otomanilor. O idee " noi suntem poarta crestinatatii " pe care o vom reîntâlni si la alti domnitori români. In secolul XVI, acelasi rol si-l vor asuma regatul polon si cel habsburgic, care vor trimite scrisori formulate în termeni similari statelor europene. Erau semnale ale celor din linia întâi catre ceilalti suverani europeni pentru a-i mobiliza într-un efort de rezistenta antiotomana. Istoricii se conving tot mai mult ca în zona de frontiera a celor doua luni, teama la nivelul omului de rând, era mai mica. Cu cât ne îndepartam de aceasta frontiera, lucrurile se inverseaza. Dezinteresul e mare la nivelul conducerii, dar emotiile erau puternice " atunci când ajung stiri despre "pagâni" si noile lor "cruzimi" " pentru omul de rând.

 

Fapt este ca în Occident, ideea de cruciata nu a mai fost, începând din secolul XV, luata în serios. Exista un interes fata de ceea ce se întâmpla în "zona gri", de contact, se trimiteau ambasade, spre informare, dar cam atât. Chiar si republicile italiene, care în acesl secol XV au continuat, în Mediterana, confruntarea deschisa cu Imperiul otoman, au pastrat doar un interes pur informativ veacului, fata de zona dunareana. Dovada stau si legaturile lui Stefan cel Mare cu Venetia.

Gerardo nu se grabeste

In timpul îndelungatei domnii a lui Stefan cel Mare (1457-1504), republica venetiana a fost obligata sa sustina doua crâncene razboaie cu Imperiul otoman, între 1463-1479 si 1499-1503, razboaie încheiate cu grave înfrângeri si importante pierderi teritoriale pentru ea. Cu ajutorul diplomatiei, unul din principalele sale atuuri, Venetia a încercat sa mobilizeze cât mai multe state crestine care sa o sustina în lupta sa antiotomana. In acest context, atentia republicii s-a îndreptat si catre îndepartatul principat moldovean.

 

La 6 mai 1476, Senatul venetian, dupa ce a primit în audienta soli ai lui Stefan cel Mare, veniti si pentru a solicita ajutoare, a hotarât trimiterea unui emisar în Moldova pentru a-l asigura pe domnitor ca Republica îi va acorda mereu sprijin. In virtutea acestei hotarâri, la 17 mai dogele Andrea Vendramin i-a ordonat lui Emanuele Gerrado sa plece, împreuna cu solii lui Stefan, în Moldova si i-a indicat principalele obiectivele ale misiunii sale. El trebuia sa-l asigure pe domnul român de sprijinul neprecupetit al Republicii, încercând sa obtina pentru acesta o parte din banii trimisi lui Matia Corvin prin intermediul ambasadorului de la Buda. Trebuia, de asemenea, sa trimita date si informatii cu privire la planurile voievodului, la situatia demografica si la capacitatea militara a tarii, la conditiile de politica interna, la relatiile externe si, în primul rând, la cele cu Ungaria. In acelasi timp, el trebuia sa împiedice orice tratative de pace între Moldova si Imperiul otoman si sa informeze imediat Senioria în acest sens.

Nimeni n-are sa ne-nvete ce-am fost sau ce-am trebui sa fim; voim sa fim ceea ce suntem - români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede ca frica de rusi ne-ar ademeni sa ne facem nemti sau vice-versa sau, cum cred ungurii, ca de frica acestor doi ne-am putea gasi flatati sa ne contopim cu natia maghiara, toate acestea sunt iluzii de scoala; limba si nationalitatea româneasca vor pieri deodata cu românul material, cu stingerea prin moarte si fara urmasi a noastra, nu prin desnationalizare si renegatiune.

A persecuta nationalitatea noastra nu însemneaza însa a o stinge, ci numai a ne vexa si a ne învenina împotriva persecutorilor. S-apoi ni se pare ca nici un neam de pe fata pamântului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure tarile românesti sunt acelea în care din vremi stravechi fiecare au avut voie sa se închine la orice d-zeu au vroit si sa vorbeasca ce limba i-au placut. Nu se va gasi o tara în care sa nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de alta lege ori de alta limba; hughenotii în Franta, maurii în Spania, polonii fata cu rutenii, ungurii cu românii - toti au încercat a câstiga pentru cercul lor de idei populatiile conlocuitoare si aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveste c-un stoicism neschimbat biserica catolica, atât de veche în Moldova, si nu i-a venit în minte sa sileasca pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia si traiesc nesuparati în cultul lor pe pamântul românesc, apoi armenii, calvinii, protestantii, evreii, toti sunt fata si pot spune daca guvernele românesti au oprit vro biserica sau vro scoala armeneasca, protestanta sau evreiasca. Nici una.

Ni se pare deci ca pe pamânturile noastre stramosesti, pe care nimene nu le stapâneste jure belli, am avea dreptul sa cerem sa ni se respecte limba si biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

(Curierul de Iasi, noiembrie 1876, reprodus din volumul Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul, Fundatia "Scrisul Românesc", 1998)

de  Anton Caragea


De multe ori cunoastem perioade istorice doar prin prisma unei etichetari. Le preluam ca atare, iar eroii lor devin, astfel, usor descifrabili. Dar, de cele mai multe ori, în istorie, lucrurile nu evolueaza în acest mod, iar personajele sunt mult mai complicate, mai... umane, mai supuse regulilor vietii si mortii. In aceasta situatie îi putem gasi si pe fanarioti, personaje mult timp hulite ale istoriei noastre.

Nu ne-am propus o discutie în profunzime despre epoca fanariota. Vrem doar, prin trei portrete de domni fanarioti, sa rememoram dramatismul unei epoci. Dramatism pentru respectivele personaje " care si-au gasit, fiecare, sfârsitul din motive diferite ", dar si pentru tara peste care erau puse sa stapâneasca.

Nicolae Sutu, fiu al ultimului domnitor fanariot Alexandru Sutu, va descrie carierele acestor personaje angrenate în drama ambitiei: "Ajungerea în scaunele Tarilor Române era tinta la care râvneau fara încetare membrii mai de seama ai familiilor grecesti stabilite la Constantinopol... pentru aceasta întrebuintau mijloacele cele mai neîngaduite... era o necurmata lupta care se ispravea uneori cu pierderea averii si deseori chiar cu a vietii. Cei care erau destul de fericiti pentru a atinge, prin mii de pericole, scopul mult dorit al jertfelor lor, erau prea putin siguri de a se folosi de el, caci o schimbare politica, o intriga oarecare pricinuiau chemarea domnitorului înapoi".

Apropierea Rusiei de spatiul românesc, începuta la 1711 prin tratatul de la Lutk, încheiat între Dimitrie Cantemir si Petru cel Mare, si continuata în urma razboiului ruso-austro-turc dintre 1736-1739, fusese oarecum întârziata de înfrângerea armatei austriece, prilej de mare nemultumire pentru curtea de la Petersburg, pregatita de razboi cu Poarta. Ideea manifestului tarinei Ecaterina a II-a prindea aripi: "eliberarea supusilor crestini ai Portii din Europa".

Astfel ca tot secolul XVIII sta sub semnul razboiului. Conflictele ruso-austro-turce se vor succeda în ritm alert: 1710-1711 si bataliile de pe Prut, cu implicarea româneasca deja amintita, 1715-1718 si razboiul turco-austro-venetian cu pacile de la Rastadt (1715) si Passarowitz (1718), conflictul derulat între 1736-1739, încheiat cu pacea de la Belgrad...

In aceasta linie, anul 1768 va readuce în prim plan vechiul conflict, surprinzând pe tronul Moldovei pe Grigore Callimaki, aflat acum la a doua domnie, începuta în martie 1767.

Cel de al doilea razboi mondial si ocupatia sovietica adusesera tara în pragul unei crize economice, resimtita mai acut în regiunile sarace. Dobrogea era o astfel de regiune. Comandamentul Militar al Dobrogei informa Marele Stat Major, la 4 septembrie 1944, ca trupele sovietice aflate în trecere rechizitionau animale, jefuiau satele si ca recolta era deja compromisa. Anii urmatori nu au adus o ameliorare a situatiei taranilor. Pentru dobrogenii crescatori de oi, rechizitiile de animale facute în contul Conventiei de Armistitiu erau dureroase. Se adauga spaima de colhozuri, despre care oamenii stiau lucruri îngrijoratoare: cum traiau colhoznicii, ce însemna "proprietatea colectiva". Informatiile erau aduse de cei care facusera razboiul în Uniunea Sovietica. Spaima taranilor avea sa se dovedeasca justificata câtiva ani mai târziu, când Dobrogea devenea una dintre primele zone colectivizate din tara.

Rezultatele falsificate ale alegerilor din 1946 ce legitimau guvernul comunist au stârnit agitatie. In câteva sate dobrogene - Beidaud, Nicolae Balcescu, Topolog, Ceamurlia de Jos - nemultumirile s-au concretizat în revolte populare. Oamenii se agatau cu disperare de speranta ca avea sa izbucneasca un razboi între puterile occidentale si U.R.S.S., care sa duca la înlaturarea comunistilor si la salvarea tarii. "Razboiul iminent" s-a transformat în constiinta oamenilor într-o certitudine. In numele lui s-au organizat grupurile de rezistenta anticomunista din Delta si pâna la granita sudica, din Balta Brailei si pâna la mare. Chiar daca au fost înfrânte, marturiile oamenilor acestui spatiu le-au pastrat amintirea.

In cadrul arhivei Centrului de Istorie Orala "Gheorghe I. Bratianu" al Societatii Române de Radiodifuziune am strâns astfel de marturii din satele dobrogene. Istoria vie, povestita de cei care au trait-o, completeaza informatiile provenite din arhivele scrise, aducând culoare si noi perspective acestui episod din trecutul nostru recent.

Dupa 1945, tinutul dobrogean a fost supus acelorasi tragice transformari sociale ca întreaga tara. Era firesc, asa-dar, ca oamenii sa reactioneze la fel cu cei din Bucovina, Maramures, Vrancea, Banat, Fagaras sau din alte zone.

Grupurile anticomuniste formate în 1945 la Constanta si în câteva sate - Sinoe, Ceamurlia de Sus s.a. - s-au aflat în legatura cu Miscarea Nationala de Rezistenta, care îsi extinsese actiunile în Oltenia, Muntenia, nordul Moldovei si Dobrogea înca din luna ianuarie a acelui an. In 1948, când în Dobrogea s-au format organizatii de sine statatoare, legaturile cu alte zone s-au pastrat, sub diferite forme. Si atunci am plecat, în '48, din sat - îsi aminteste Tascu Beca din comuna Nicolae Balcescu, judetul Tulcea - si-am venit în Banat. In Banat aveam niste rude, un unchi de-al meu. Si acolo m-am întâlnit cu altii. Am plecat din sat cu Iani Hristu, student din sat de la mine, cu intentia vadita sa trecem în Iugoslavia.  Ne-am deplasat pe linia Arad-Banat, era o statiune balneo-climaterica, Vata de Jos, la un cunoscut de-al lui, morar, si-am fost gazduit acolo doua saptamâni, în care perioada cetateanul se interesa de partizani, ca sa ia contact cu unul din noi, sa le spuna ca are acasa doi cetateni care doresc sa se înroleze în lupta de partizani. Suntem oameni de încredere, avem girul lui cutare.

Alte marturii ale rezistentilor dobrogeni vorbesc despre informatiile din Vrancea sau alte locuri, pe care le primeau conducatorii miscarii, Gogu Puiu si Nicolae Fudulea.