de Eugen Denize

 

"... Tara noastra care e poarta tuturor crestinilor si pe care poarta care e tara noastra Dumnezeu ne-a ferit pâna acum, dar daca aceasta poarta va fi pierduta, Dumnezeu sa ne fereasca de ceva, toata Crestinatatea va fi în mare primejdie". Astfel scria Stefan cel Mare conducatorilor statelor crestine, la 25 ianuarie 1475, anuntându le victoria din 10 ianuarie acelasi an contra otomanilor. O idee " noi suntem poarta crestinatatii " pe care o vom reîntâlni si la alti domnitori români. In secolul XVI, acelasi rol si-l vor asuma regatul polon si cel habsburgic, care vor trimite scrisori formulate în termeni similari statelor europene. Erau semnale ale celor din linia întâi catre ceilalti suverani europeni pentru a-i mobiliza într-un efort de rezistenta antiotomana. Istoricii se conving tot mai mult ca în zona de frontiera a celor doua luni, teama la nivelul omului de rând, era mai mica. Cu cât ne îndepartam de aceasta frontiera, lucrurile se inverseaza. Dezinteresul e mare la nivelul conducerii, dar emotiile erau puternice " atunci când ajung stiri despre "pagâni" si noile lor "cruzimi" " pentru omul de rând.

 

Fapt este ca în Occident, ideea de cruciata nu a mai fost, începând din secolul XV, luata în serios. Exista un interes fata de ceea ce se întâmpla în "zona gri", de contact, se trimiteau ambasade, spre informare, dar cam atât. Chiar si republicile italiene, care în acesl secol XV au continuat, în Mediterana, confruntarea deschisa cu Imperiul otoman, au pastrat doar un interes pur informativ veacului, fata de zona dunareana. Dovada stau si legaturile lui Stefan cel Mare cu Venetia.

Gerardo nu se grabeste

In timpul îndelungatei domnii a lui Stefan cel Mare (1457-1504), republica venetiana a fost obligata sa sustina doua crâncene razboaie cu Imperiul otoman, între 1463-1479 si 1499-1503, razboaie încheiate cu grave înfrângeri si importante pierderi teritoriale pentru ea. Cu ajutorul diplomatiei, unul din principalele sale atuuri, Venetia a încercat sa mobilizeze cât mai multe state crestine care sa o sustina în lupta sa antiotomana. In acest context, atentia republicii s-a îndreptat si catre îndepartatul principat moldovean.

 

La 6 mai 1476, Senatul venetian, dupa ce a primit în audienta soli ai lui Stefan cel Mare, veniti si pentru a solicita ajutoare, a hotarât trimiterea unui emisar în Moldova pentru a-l asigura pe domnitor ca Republica îi va acorda mereu sprijin. In virtutea acestei hotarâri, la 17 mai dogele Andrea Vendramin i-a ordonat lui Emanuele Gerrado sa plece, împreuna cu solii lui Stefan, în Moldova si i-a indicat principalele obiectivele ale misiunii sale. El trebuia sa-l asigure pe domnul român de sprijinul neprecupetit al Republicii, încercând sa obtina pentru acesta o parte din banii trimisi lui Matia Corvin prin intermediul ambasadorului de la Buda. Trebuia, de asemenea, sa trimita date si informatii cu privire la planurile voievodului, la situatia demografica si la capacitatea militara a tarii, la conditiile de politica interna, la relatiile externe si, în primul rând, la cele cu Ungaria. In acelasi timp, el trebuia sa împiedice orice tratative de pace între Moldova si Imperiul otoman si sa informeze imediat Senioria în acest sens.

 

Semnificatia primordiala a misiunii lui Emanuele Gerardo nu este data de rezultatele obtinute, de altfel aproape inexistente, ci de faptul ca ea a reprezentat prima misiune diplomatica de lunga durata în arile Române, cu alte cuvinte, recunoasterea, venita din partea uneia din marile puteri ale vremii, a rolului important pe care Moldova lui Stefan cel Mare începuse sa-l joace în cadrul relatiilor internationale la nivelul continentului. De asemenea, este semnificativ faptul ca Venetia si a luat libertatea sa trateze direct cu Stefan, trecând peste pretentiile de suzeranitate ale regelui Ungariei. Filtrul pe care îl reprezenta Ungaria pentru contactul nostru direct cu Occidentul era îndepartat, pe moment.

 

In ceea ce priveste misiunea propriu zisa a lui Emanuele Gerardo, fapt este ca acesta nu s-a grabit prea tare sa ajunga în Moldova, evitând astfel sa se afle acolo tocmai în momemtele de mare cumpana ale înclestraii cu otomanii din vara lui 1476. La 25 iunie, Senatul îi trimitea noi instructiuni prin care i cerea sa se straduiasca sa ajunga si la hanul tatarilor din Crimeea, Mengli Ghiray, pentru a obtine din partea acestuia fagaduiala ca va veni în ajutorul lui Stefan daca acesta va fi în primejdie. La 8 octombrie el a primit noi instructiuni din partea Senatului prin care i se cerea sa l vesteasca pe Stefan cel Mare ca papa si regele Ungariei au convenit sa i trimita ajutoare pecuniare si sa-l îndemne sa continue lupta împotriva otomanilor. Din aceasta scrisoare aflam ca, în agusut, solul se mai afla înca la Brasov, dar se spera ca ajunsese de mult în Moldova, deoarece otomanii fusesera obligati sa se retraga. In fine, tot de aici, pe lânga instructiunile aratate mai sus, aflam ca lui Gerardo i se trimisese si o scrisoare deschisa cu scopul ca el sa obtina de la Stefan 200 de ducati, adica exact suma împrumutata de Seniorie solilor moldoveni în mai acelasi an. Venetia nu dorea sa-l ajute pe Stefan cu bani daca îi cerea rambursarea unui mic împrumut de 200 de ducati.

 

In schimb, nu lipseau vorbele frumoase, laudele pentru victoriile obtinute si îndemnurile de a continua lupta cu "pagânul". In aceasta privinta este sigur ca Emanuele Gerardo nu a facut econmie, mai ales ca, la 10 ianuarie 1477, Senatul îi cerea sa-l felicite pe Stefan pentru victoria din anul precedent si sa-l asigure de sprijinul perpetuu al Venetiei. De asemenea, i se cerea sa se afle în permanenta în preajma voievodului pentru a-i cunoaste intentiile si a se informa asupra relatiilor lui cu tatarii. Dar aceasta scrisoare a fost trimisa prea târziu deoarece, exact la 10 ianuarie 1477, Emanuele Gerardo parasea Moldova, desi Stefan ar fi dorit sa l mai retina pe lânga el. Dupa toate probabilitatile, el a ajuns la Venetia, însosit de un sol al domnului Moldovei, în februarie acelasi an.

Bogdan cel Sfios

Misiunea acestui sol venetian în Moldova a durat ceva mai mult de patru luni, probabil de la sfârsitul lui august sau începutul lui septembrie 1476 pâna dupa 10 ianuarie 1477 si a constat, în principal, în informatiile pe care el le-a trimis Senatului, informatii apreciate de acesta ca fiind valoroase, asa cum rezulta din scrisorile din 8 octombrie 1476 si 10 ianuarie 1477. Valoarea acestor stiri consta în caracterul lor pozitiv, ele vorbind despre victoriile lui Stefan împotriva Imperiului otoman si în faptul ca venetienii au putut cunoaste pe aceasta cale, cu amanunte importante, situatia de pe frontul de la Dunarea de Jos. Din pacate, ele nu au contribuit cu nimic la ajutorarea directa a lui Stefan cel Mare.

 

Peste mai bine de doua decenii si jumatate, în timpul celui de al doilea razboi otomano venetian, pe care l-am amintit la începutul articolului, este semnalata prezenta în Moldova a venetianului Matteo Muriano, "doctor în arte si medicina", trimis aici de dogele Leonardo Loredano, pe la mijlocul anului 1502, în urma cererii formulate în acest sens de un sol al domnului Moldovei la începutul aceluiasi an.

 

Asa cum rezulta din primul raport al lui Muriano, trimis din Suceava la 7 decembrie 1502, el a ajuns în Moldova la 1 august, destul de bolnav dar, la 22 agust, s-a înfatisat totusi înaintea domnului într-o audienta mai mult protocolara, în timpul careia l-a salutat în numele Republicii si al dogelui, primind raspuns din partea acestuia ca, fiind înconjurat de dusmani, el nu a vrut sa ceara un medic decât de la prietenii sai despre care este încredintat ca-l iubesc cu adevarat. Este posibil ca, dupa aceasta prima întâlnire, medicul sa mai fi avut prilejul de a-l vedea pe Stefan de aproape, pâna în octombrie, când s-a îmbolnavit din nou. Sigur este însa faptul ca Muriano, pe lânga misiunea sa medicala de a-l îngriji pe domnul Moldovei, a avut si o importanta misiune politica cu doua obiective principale si anume: culegerea de informatii cu privire la situatia Moldovei si a domnului sau, si, în acelasi timp, culegerea de informatii privitoare la otomani si la relatiile lor cu diferite puteri din zona. Aceasta rezulta cu toata claritatea din cele doua rapoarte pe care le-a întocmit si trimis din Moldova, primul la 7 decembrie 1502, amintit mai sus, iar al doilea la 5 ianuarie 1503.

 

Cel dintâi raport este împartit pe puncte, corespunzator probabil unui chestionar stabilit de conducerea Republicii si anume: informatii cu privire la domn si la fiul acestuia, succesorul sau, la supusi si la tara, la evenimentele petrecute în tarile vecine, Polonia, Rusia, Imperiul otoman, tatarii din Crimeea. In ceea ce-l priveste pe Stefan, Muriano spune ca "...este un om foarte întelept, vrednic de multa lauda, iubit de supusii sai, pentru ca este îndurator si drept, vesnic treaz si darnic, arata bine la trup pentru vârsta sa daca aceasta meteahna nu l-ar fi chinuit, dar, sper, cu ajutorul lui Dumnezeu sa-i aduc o usurare, dupa cât pot sa mi dau seama acum la început". Acelasi ton laudativ este folosit si în privinta lui Bogdan, viitorul domn al tarii: "...Bogdan voievod urmeaza pilda domnului, tatal sau, e sfios ca o fata si e barbat viteaz, prieten al virtutilor si al oamenilor virtuosi, este tânar cam de vreo 25 de ani".

Spionaj la Suceava

Deosebit de interesant sunt si aprecierile medicului venetian cu privire la potentialul economic si militar, la locuitorii tarii: "Supusii sunt toti barbati viteji, ageri si nu facuti sa stea pe perne, ci la razboi pe câmpul de lupta. Acest domn prea vestit poate sa ridice 60000 de oameni de isprava, adica 40000 de calareti si 20000 de pedestrasi. ara este manoasa si foarte frumoasa si bine asezata, plina de animale si de toate bucatele, are de toate afara de untdelemn. Grânele se seamana în aprilie si în mai, iar vinuri de felul celor din Friul se obtin în august si septembrie. Pasuni sunt foarte bune. In aceasta tara s ar putea tine peste 100000 de cai".

 

Interesante sunt si consideratiile pe care Muriano le face cu privire la pozitia strategica a Moldovei si, implicit, la avantajele pe care Venetia le-ar putea avea dintr-o alianta cu aceasta tara: "De aici se merge pâna la Constantinopol în 15 sau 20 de zile, de aceea reamintesc cu toata supunerea Inaltimii Voastre ca de aci s-ar putea ataca flancuri acestui perfid sultan turcesc si din câte îmi spun multi oameni vrednici de încredere si negustori care vin de la constantinopol, turcii au mare frica fata de acest domn si de crestinii ce si-ar face drum prin aceasta tara". Deosebit de interesante sunt motivele, tot de ordin strategic, pe care el le avanseaza pentru a explica ezitarile domnului de a se angaja cu toate fortele împotriva otomanilor, precum si propunerile pe care le face în vederea anularii acestora: "... acest ilustru domn se teme mult sa faca vreo miscare împotriva turcului, deoarece tatarul îndata l-ar ataca. Dar exista o trecatoare lânga Caffa, care se numeste Pericop unde zece mii de calareti ar tine piept tatarului ca sa nu poata trece în partile acestea spre paguba crestinilor".

 

Tot cu referire la Moldova, Muriano aminteste si conflictul dintre Stefan si regele Poloniei pentru Pocutia, iar apoi vorbeste despre razboiul dintre Polonia si Lituania, pe de o parte, si marele cnezat al Moscovei pe de alta parte, de situatia din cadrul lumii tatare si despre potentialul militar al tatarilor crâmleni, de alianta dintre Mengli Ghiray si sultan, care ameninta grav securitatea Moldovei, dar si a altor state crestine din regiune. In ansamblu, observam ca este vorba despre un raport politic exact si realist, prin intermediul caruia factorii de conducere de la Venetia aveau posibilitatea sa cunoasca în amanuntime situatia de la Dunarea de Jos si din rasaritul Europei.

 

Cel de al doilea raport al lui Matteo Muriano descrie o actiune de spionaj pe care acesta a întreprins o la Suceava în dauna otomanilor. Trecând prin capitala Moldovei o importanta solie otomana, în drum spre Polonia, medicul venetian apeleaza la ajutorul unui foarte bun prieten al sau, Nicolo Leonardi, casatorit cu o venetiana, pentru a intra în legatura cu conducatorul soliei, anume cu Sinan bei, beilerbeiul Anatoliei, cu scopul de a afla care sunt intentiile sultanului si care este situatia din Imperiul otoman. Pe aceasta cale el a reusit sa afle si sa transmita la Venetia ca sultanul este confruntat cu ostilitatea deschisa a persilor, care au reusit sa patrunda în Anatolia, ca în Caramania (Asia, Mica) s-a declansat o puternica rascoala antiotomana, ca la Instanbul si în alte mari orase bântuie ciuma, care face sute de victime pe zi, ca sultanul ar fi gata sa încheie o pace imediata cu Vebetia, daca aceasta i-ar lasa mâna libera în privinta Ungariei. De asemenea, Muriano a mai aflat ca Baiazid II pregateste o flota uriasa, posibil chiar de 500 de vase, pe care intentioneaza sa o trimita sa cucereasca Corfu, considerând ca aceasta insula i-ar deschide perspective frumoase de a patrunde si în Mediterana Occidentala, ca scopul soliei lui Sinan bei este acela de a confirma pacea cu Polonia si ca unul din motivele principale pentru care sultanul a acceptat încheierea acestei paci a fost tocmai acela ca avea mare banuiala ca domnul Moldovei ar putea sa se împace cu regele Poloniei si sa porneasca la lupta împotriva sa.

 

Dar aceste rapoarte, foarte bine documentate, asa cum am putut constata, aveau pentru Venetia doar o valoare informativa, nu una practica. Chiar în perioada în care ele erau redactate, sultanul Baiazid II acorda Venetiei pacea, la 14 decembrie 1502, pe care dogele Leonardo Lorendo o va accepta la 20 mai 1503. Misiunea lui Matteo Muriano în Moldova, unde a si murit în vara lui 1503, a contribuit la o cunoastere cât mai exacta a situatiei Moldovei de catre factorii de conducere de la Venetia. Ea este si o dovada a interesului pe care Moldova lui Stefan cel Mare îl stârnea în contextul relatiilor internationale din epoca.