Fanarioţii: vieţi trăite sub semnul primejdiei Imprimare
Articole - Epoca modernă

de  Anton Caragea


De multe ori cunoastem perioade istorice doar prin prisma unei etichetari. Le preluam ca atare, iar eroii lor devin, astfel, usor descifrabili. Dar, de cele mai multe ori, în istorie, lucrurile nu evolueaza în acest mod, iar personajele sunt mult mai complicate, mai... umane, mai supuse regulilor vietii si mortii. In aceasta situatie îi putem gasi si pe fanarioti, personaje mult timp hulite ale istoriei noastre.

Nu ne-am propus o discutie în profunzime despre epoca fanariota. Vrem doar, prin trei portrete de domni fanarioti, sa rememoram dramatismul unei epoci. Dramatism pentru respectivele personaje " care si-au gasit, fiecare, sfârsitul din motive diferite ", dar si pentru tara peste care erau puse sa stapâneasca.

Nicolae Sutu, fiu al ultimului domnitor fanariot Alexandru Sutu, va descrie carierele acestor personaje angrenate în drama ambitiei: "Ajungerea în scaunele Tarilor Române era tinta la care râvneau fara încetare membrii mai de seama ai familiilor grecesti stabilite la Constantinopol... pentru aceasta întrebuintau mijloacele cele mai neîngaduite... era o necurmata lupta care se ispravea uneori cu pierderea averii si deseori chiar cu a vietii. Cei care erau destul de fericiti pentru a atinge, prin mii de pericole, scopul mult dorit al jertfelor lor, erau prea putin siguri de a se folosi de el, caci o schimbare politica, o intriga oarecare pricinuiau chemarea domnitorului înapoi".

Apropierea Rusiei de spatiul românesc, începuta la 1711 prin tratatul de la Lutk, încheiat între Dimitrie Cantemir si Petru cel Mare, si continuata în urma razboiului ruso-austro-turc dintre 1736-1739, fusese oarecum întârziata de înfrângerea armatei austriece, prilej de mare nemultumire pentru curtea de la Petersburg, pregatita de razboi cu Poarta. Ideea manifestului tarinei Ecaterina a II-a prindea aripi: "eliberarea supusilor crestini ai Portii din Europa".

Astfel ca tot secolul XVIII sta sub semnul razboiului. Conflictele ruso-austro-turce se vor succeda în ritm alert: 1710-1711 si bataliile de pe Prut, cu implicarea româneasca deja amintita, 1715-1718 si razboiul turco-austro-venetian cu pacile de la Rastadt (1715) si Passarowitz (1718), conflictul derulat între 1736-1739, încheiat cu pacea de la Belgrad...

In aceasta linie, anul 1768 va readuce în prim plan vechiul conflict, surprinzând pe tronul Moldovei pe Grigore Callimaki, aflat acum la a doua domnie, începuta în martie 1767.

   
Necurmata drama a ambitiei

Fiu al unei familii stralucite, autentic româneasca, originara din Bucovina, cu numele de Calmasu devenit Callimaki sau Callimachi în urma îndelungii sederi la Constantinopol, unde membrii ei au ocupat pe rând functia de capuchehaie (ambasador) al Moldovei la Poarta si, ulterior, cea de dragoman, Grigore a dorit a fi un domn demn si întelept. Urcat pe tron pentru a servi ambitia familiei sale si viitorul ei, în special, el s-a dovedit incapabil de a se ridica la înaltimea momentelor grele ale razboiului.
 
Tânar, doar 30 de ani, inteligent, prieten cu celebrul calator italian prin tarile noastre " abatele Giuseppe Boscovich ", interesat de astronomie, administrator atent si drept, ramas în istorie si prin gestul sau rar în perioada fanariotilor de a reduce numarul taxelor, iubitor de cultura si mai ales de istorie (la cererea sa, logofatul Gheorghiachi a scris Condica obiceiurilor vechi si noi ale curtii Moldovei), el poseda, fara îndoiala, multe calitati.

Izbucnirea razboiului l-a surprins însa la propriu. Firmanul sultanului în care i se cerea sa strânga zahereaua (proviziile pentru armata otomana), încredintându-i pentru îndeplinirea acestei sarcini 600 de pungi de galbeni, îl va pune în fata unei teribile alegeri. Caracterul sau slab începea sa iasa la iveala... In momente de ratacire, Grigore a folosit o parte din suma sultanului pentru a-si achita câteva dintre datoriile pe care le facuse la cumpararea tronului. Creditorii îl presau, dar aceasta decizie nu i-a adus deloc usurarea scontata. A fost doar semnul unei avalanse fatale de întâmplari si greseli...

Banii ramasi din punga sultanului nu mai erau suficienti pentru proviziile necesare campaniei. In plus, rapida înaintare a rusilor pe teritoriul Moldovei a dus la capturarea de catre acestia a 5 000 de oi si a depozitelor de grâne. Destinatia fusese schimbata de destin.

Iar, peste toate acestea, domnul, personaj slab, a descoperit ca ordinele sale erau desconsiderate de boieri, podul de pe râul Larga nefiind construit, artileria turceasca ramânând din aceasta cauza înnamolita. In acest timp, partida boierilor "uneltitori" a trimis o plângere la Inalta Poarta, cerând nici mai mult nici mai putin decât mazilirea "nesupusului" domn.

   
Si mai cazu un cap...

In plin haos, tânarul si-a pierdut cumpatul. Cu tara în razboi, neascultat de nimeni, privit ca tradator, si în tara, dar, mai ales, la Poarta, el a solicitat demiterea sa. Cererea ajunge la Constantinopol, la cumnatul domnului Nicolae Sutu care, fiind unul dintre nenumaratii creditori ai domnului, stie ca o data cu cedarea de catre acesta a tronului, deci a sursei de venit, îi disparea si sansa de a mai revedea vreodata sumele împrumutate. Ii solicita deci lui Grigore Callimaki sa ramâna pe tronul tarii si sa îsi retraga cererea. Callimaki, extrem de docil, pe fondul unei dezorientari totale, a acceptat.

In acelasi timp, la Constantinopol, în fata rapoartelor extrem de îngrijoratoare de pe frontul din Moldova, ce ilustrau în mod clar incompetenta domnitorului, s-a decis mazilirea si aducerea lui în lanturi, la Poarta.

Arestat lânga Husi, unde se afla cu trupele otomane spre a lupta cu rusii, e adus la Constantinopol si, în scurta vreme, condamnat la moarte, pentru tradare. Insusi sultanul Mustafa al III-lea (1757-1774) a urmarit îndeaproape ajungerea la acest verdict, gândindu-l ca o posibila pilda în vremuri de razboi.

O singura voce s-a ridicat în favoarea sarmanului principe, muftiul, care a declarat ca nu poate sa condamne un om ce s-a aratat slab în momente grele, dar care nu s-a dovedit niciodata a fi tradator.

Momentul mazilirii surprinde întreaga familie Callimaki " ce, în urma cu un an, se despartise de el "cu mare pompa" pentru a-l înscauna " într-o disperare cumplita. Cea mai marcata a fost sotia domnitorului, Ileana Callimaki, silita sa priveasca grozavia executiei sotului sau, în ziua de 28 august 1769.

Victima inocenta, servind drept amenintare macabra pentru trupele unui imperiu în declin, el nu îsi merita, fara îndoiala, soarta tragica.
 
Sursa: Magazin istoric